Legătura dintre primul accident rutier de notorietate și George Coșbuc

S-a scris de mai multe ori despre accidentul care l-a furat lumii pe fiul marelui poet, George Coșbuc. Deși, probabil, nu a fost primul eveniment rutier neplăcut din România, mai mult ca sigur că a fost primul de răsunet. Vom încerca să lămurim anumite aspecte care au fost, cumva, ignorate.

Aș vrea, în primul rând, să așezăm povestea în contextul în care s-a petrecut. Era anul de grație 1915, când România se pregătea să se bage în oala sub presiune care devenise Europa, din pricina Primului Război Mondial. Automobilele pătrunseseră de ani buni în țara noastră, dar erau accesibile doar elitelor veritabile și marilor bogați ai vremii. E bine să reamintim și faptul că România se bucura de o poziție superioară celei din zilele noastre, pe Bătrânul Continent, în mare parte datorită reformelor și progresului înregistrate în timpul domniei înfloritoare a lui Carol I. Oamenii de cultură erau răsfățați și li se recunoștea aportul la progresul societății; printre ei se număra și George Coșbuc.

Poetul născut peste granițele țării – în satul Hordou, zona Bistrița-Năsăud, teritoriu aflat pe atunci sub stăpânire vecină – s-a mutat din vreme peste Carpați, pentru că se simțea român și dorea să trăiască în România. A fost un personaj apropiat de oamenii de rând, de țărani, pentru că era mândru de originile sale și recunoștea meritele pe care le avea „talpa țării”. Era, în același timp, un individ titrat, citit, intelectual. Era în pas cu noutăți din diferite domenii, iar aici intervine în poveste și automobilul.

Este de notorietatea faptul că George Coșbuc a fost un bun automobilist, un șofer iscusit, dacă vreți. Nu am găsit însemnări cum că ar fi avut în proprietate automobil personal, dar sunt mai multe povești despre cum mânuia cu tenacitate automobile împrumutate, pe străzile Bucureștiului care se pregătea să devină „Mic-Paris”.

A șofa un automobil în vremurile respective era o chestie care nu avea nevoie de girul autorităților, cel puțin nu în forma pe care o cunoaștem în zilele noastre; nu existau școli de șoferi, regulile de circulație erau cel puțin vagi, iar drumurile regatului erau departe de ideea modernă de șosea. Doar prin unele urbi se pietruiseră ulițe, care arătau aproape de conceptul modern de stradă. Deși în București existau mai multe automobile, în mediul rural erau rarități, prezente mai cu seamă în preajma zonelor rezidențiale boierești (conace, case de vacanță).

Legătura ciudată dintre familia Coșbuc și un Benz Torpedo

George avea un fiu, unicul, pe Alexandru, născut în 1896 în urma căsătoriei cu doamna Elena Sfetea. Familia Coșbuc era apropiată de o anume familie Stâlpeanu, mari moșieri din zona Olteniei. Capii celor două familii se întâlneau destul de des prin București, iar una dintre marile plăceri era plimbarea cu automobilul, prezență cu totul aparte în anii de după 1910. George Coșbuc deprinsese bine arta șofatului, iar martorii vremii spun că era chiar mai iscusit decât proprietarul mașinii, la volan, atunci când acesta i-o împrumuta.

Vehiculul era un Benz Torpedo, de fabricație germană. Era vremea în care automobilele erau speciale, în sensul că erau opera unor carosieri, de multe ori existând diferențe vizuale mari între două vehicule care împărțeau aceleași componente mecanice. Există fotografii de arhivă, puține, ce-i drept, cu exemplarul Benz Torpedo pe care îl deținea familia Stâlpeanu, dar pentru că nu am avut acces la ele am căutat unele de calitate mai bună cu un model asemănător, din aceeași perioadă.
Așadar, George Coșbuc era fascinat de experiențele trăite la volanul acelui Benz Torpedo, iar ani mai târziu avea să se învinuiască, spuneau prietenii, pentru că de la plăcerea sa era probabil să i se fi născut atracția și lui Alexandru. Căci da, fiul dezvoltase pasiunea călătoriilor cu automobilul…

George Coșbuc a fost o figură cunoscută a lumii intelectuale a Bucureștiului de la începutul secolului 20. E celebră fotografia în care se „odihnea” la o terasă în compania lui Ion Luca Caragiale și Alexandru Vaida-Voievod.

Moartea lui Fulger?

Au existat voci care au făcut o conexiune între ce s-a petrecut în 1915 și titlul poeziei celebre scrise de Coșbuc, Moartea lui Fulger. Am fost prins și eu de miraj, însă o simplă documentare minimalistă dovedește că poezia a fost scrisă în anul 1893, chiar înaintea nașterii lui Alexandru. Rămâne, însă, ca o ironie a sorții, posibilitatea de a face o asociere între drama vieții lui Coșbuc și acest titlu de impact.

Căci, despre Alexandru putem spune că era ca un fulger atunci când călătorea prin țară cu automobilul. Deși discutăm despre viteze care astăzi par banale în zonele urbane, de maxim 50-60 km/h, în timpurile în care deplasările rapide se efectuau cu șareta trasă de cai, automobilele erau veritabile năluci. Totodată, nivelul de siguranță oferit pasagerilor era aproape inexistent, iar calitatea suprafețelor de rulare – drumuri de macadam, bătute doar de roțile carelor și căruțelor – era modestă și influența radical confortul de la bordul unui automobil.

În august 1915, Familia Coșbuc s-a retras la o casă de vacanță din apropierea mănăstirii Tismana – vila familiei tipografului Nicu Miloșescu. Pe 26 august, în preajma aniversării sale, mânat și de faptul că urma să plece în armată (chiar în vremurile în care războiul era în toi), Alexandru Coșbuc pleacă împreună cu Alexandru Stâlpeanu într-o plimbare până la Târgu Jiu. La întoarcere, pentru că – se pare – dădea să se însereze, Stâlpeanu, aflat la volan, a călcat accelerația pentru a ajunge mai repede înapoi la vila în care era cazată familia Coșbuc.

Însemnări ale vremii vorbesc de un bolovan de pe drum, lovit din neatenție de automobilul Benz Torpedo. Exact același automobil pe care îl strunea George cu atâta dibăcie prin București. Plimbarea s-a terminat într-o stâncă de pe marginea drumului, cu șoferul răpus de impactul violent cu volanul, iar cu pasagerul din dreapta rănit grav și agonizând.

În antiteză cu viteza cu care cei doi zburdau pe acel drum, Alexandru Coșbuc a fost transportat la spitalul din Târgu Jiu într-un car tras de boi, pe un pat de paie, de un jandarm și un țăran de-al locului. E greu de înțeles în zilele noastre că o astfel de întâmplare nu poate fi anunțată instant. Familia Coșbuc, îngrijorată de întârzierea celor doi „automobiliști”, a pornit la drum spre Târgu Jiu.

Drama vieții poetului a început în momentul în care, din aproape în aproape, și-a descoperit fiul tocmai la morgă. Junele, Fulgerul lui George, băiatul de care fusese foarte apropiat, pierduse pariul cu viața. A fost primul accident petrecut cu o persoană cu notorietate, în România, iar presa vremii a publicat materiale pe această temă.

Au urmat apoi aproape trei ani cumpliți pentru George Coșbuc, despre care se spune că nu a mai fost om după momentul 26 august 1915. Talentul său a fost neglijat aproape în totalitate, renunțând aproape complet la scris. Greu, apăsat tare de faptul că el îl urcase prima dată pe Alexandru într-un automobil, a mai avut puterea să aștearnă aceste versuri:

Ah, cumva să nu mi-o spuie
Vreun duşman cumplit
Că băiatul meu azi nu e
Şi că a murit,
Că-n schimbarea bruscă-a minţii
Eu l-aş omorî cu dinţii
Ca pe-un câne care muşcă
Pe furiş…

Nici măcar faptul că a fost primit ca membru al Academiei Române, în anul 1916, nu a mai contat deloc. A avut putere, doar, să construiască o fântână fix în locul în care zborul lui „Fulger” s-a frânt. Retras în locuința sa din București, dar mai cu seamă în sine, Coșbuc se lepăda de lumea pe care nu o mai suporta pe 9 mai 1918, la doar 51 de ani împliniți. Nu a mai apucat nici măcar momentul 1 decembrie 1918, unul care ar fi trebuit să-l bucure nespus pe românul fugit dintr-o Transilvanie ocupată pentru a fi român liber.