Bucuria de a avea un motor cu mulți cilindri este condiționată de o cilindree mare. Dar Connaught ne arată că nu e obligatoriu.
Dacă ești pasionat de istorie și de Formula 1, atunci numele Connaught s-ar putea să-ți sune cumva cunoscut. Connaught Engineering a debutat în Marele Premiu al Marii Britanii din 1952, iar trei ani mai târziu și-a trecut în palmares prima victorie de Grand Prix, cu un monopost Type B condus de pilotul Tony Brooks. Performanța de a câștiga un GP britanic folosind o mașină britanică la volanul căreia se află un pilot britanic e un hat-trick care nu mai fusese obținut din 1923.
Numele a fost reiterat după cinci decenii, când Tim Bishop, un fost inginer de la Jaguar Land Rover a decis să facă și altceva. Lui i s-a alăturat Tony Martindale, expert în dinamică termică la Jaguar. Amândoi căutau un proiect de suflet. Un concept nou de motorizare, fresh, îndrăzneț și foarte inteligent. Un hibrid. Un V10 hibrid. Așa a luat naștere Connaught Type D Syracuse, în 2004.
„V10 hibrid” te duce cu gândul la un monstru cu prea multe sute de cai-putere și prea mulți centimetri cubi în cilindree ca să fie altceva decât un motor augmentat electric, în direcția sportivității. În zilele noastre, exemple sunt nenumărate, chiar dacă hibridele moderne nu folosesc V10-uri, ci motoare nițel mai mici.
Însă aici constă și surpriza lui Connaught: V10-le său are 2,1 litri. Dezvoltă, în versiunea de top, până la 300 CP și 371 Nm, trimiși către puntea spate printr-o cutie manuală cu cinci trepte. În versiunea hibrid are undeva la 160 CP și este augmentat de un motor electric cu 12 CP, hrănit de un sistem la 48 V.
Așa se prezenta, în 2004, prototipul lui Connaught Type D, în vremurile când hibridul era asociat cu Toyota Prius. (Nu știu dacă vă mai amintiți, dar a fost o vreme când Prius nu era acceptată social). Alegerea unui V10 – cu unghi ascuțit între cilindri (22,5 grade) ca să poată încăpea toți sub o chiulasă, similar cu VR6-ul de la Volkswagen – nu a venit dintr-o demonstrație că „se poate”. Motorul a fost gândit să fie eficient, în ambele direcții.
„V10-le a venit din nevoia de a face un hibrid, pentru că am vrut să obținem un consum impresionant, am vrut să fim înaintea tuturor. Singurul hibrid disponibil era Prius, care era destul de hidos, și am vrut să creăm ceva special. Așa că am avut nevoie de mulți cilindri pentru că un motor cu ardere internă cu cât este mai trândav cu atât este mai ineficient.”
Tim Bishop, fondatorul Connaught Motor Co. Ltd.
Hibridul Connaught Type D se lăuda cu un consum mixt teoretic de 7 l/100 km. Asta în timp ce te îmbia cu sunet de V10 și cu sprinteneala specifică unei sportive mignone. 6,2 secunde îi sunt necesare hibridului cu 160 CP să atingă 96 km/h (60 mph) cu start de pe loc. Pentru versiunea cu 300 CP, timpul scade sub cinci secunde. Viteza maximă: 273 km/h. Cifre mari, pentru o mașină mică.
Fără un punct de reper, e greu să-ți dai seama cât de mare este Connaught Type D. Este comparabil cu Miata, sau cu Nissan 350 Z. Undeva între astea două. Însă șasiul tubular găurit și panourile din aluminiu îl aduc la greutatea lui MX-5: circa 950 de kilograme.
Nu-mi dau seama acum cât de interesant era designul lui Type D în 2004, însă având în vedere că trăia în aceeași eră cu Nissan 350 Z și BMW Z3, probabil că n-ar fi câștigat vreun concurs de frumusețe. Dar le-ar fi câștigat pe toate celelalte.
Din păcate, Type D a rămas doar un exercițiu ingineresc, pentru că nu a găsit sponsorii care să materializeze acest concept interesant. Din fericire, creatorii lui Type D nu s-au lăsat păgubași: recent, Connaught Motor Co. Ltd. a fost cumpărat de Bevan Davidson International, o firmă de inginerie din Wales. Așteptăm cu nerăbdare primele schițe ale unui Type D din zilele noastre.
