Din vremurile în care Buick s-a hotărât că construiască „Personal Luxury Cars” moștenim această Riviera, model ’67. Până la conviețuirea pe meleaguri autohtone, a aparținut unui actor de la Hollywood. Pe bune!
N-am dovezi, n-am cercetat, dar sunt convins că mulți gangsteri americani ai anilor ’60 și ’70, nu neapărat dintre cei notorii, au condus Riviere, desfășurându-și micile găinării din astfel de modele. Sigur că toate automobilele nord-americane ale vremurilor acelea au o imagine aparte, dar parcă Buick Riviera are un ceva în plus. Avem aici un 67, iar anu-i important, pentru că nebunii de producători lansau an de an evoluții sau chiar modele de sine stătătoare. E o Riviera din 1967 pentru că asta și-a dorit Andrei. Nimic altceva decât iterația de față.
În 2014 a intrat în posesia unui Lincoln Continental pe care l-a aranjat și de care s-a îndrăgostit. A fost momentul în care doar o accesare Google l-a despărțit pe omul nostru de un nou proiect, așa că în 2015 a apărut în peisaj și această Riviera, importată din Statele Unite ale Americii. Prețul, de ordinul a câtorva mii de dolari, s-a bătut în cuie la o licitație pe eBay; riscant, dar a fost cu noroc. A nimerit un exemplar în mințile lui, care fusese îngrijit destul de bine.
Drumul până la a ajunge să o privești și să-ți apară instantaneu în minte rapper-ul 50 Cent, care-ți cântă melodia P.I.M.P. – sau, dacă sunteți naționaliști, îl băgăm pe Cheloo de la Paraziții cu al lui sublim P.E.Ș.T.E. – a fost condimentat cu multă sudoare. Muncă, nene, căci fiecare detaliu din acest automobil a fost readus la viață pentru a fi demn de o operă de artă metalică.
SĂ NE FACEM TEMELE
Istoria Buick este strâns legată, cel puțin în fază incipientă, de cea a inventatorului David Dunbar Buick. Scoțian emigrat la doar două primăveri peste ocean, în țara tuturor posibilităților, Buick și-a găsit rostul în statul Michigan.
După câțiva ani de căutări și de mici brevete la purtător, Dunbar al nostru s-a apucat de construit motoare cu ardere internă, iar pe la finele lui mai 1903 apărea Buick Motor Company. Poate că cea mai mare născocire a lui Buick a fost motorul cu supape în chiulasă (celebra soluție OHC), care eficientiza variantele primitive cu supape laterale (anul 1904). Viziunea omului nostru a fost atât de avansată încât soluția – mult evoluată, desigur – se folosește aproape în totalitate și în zilele noastre.
Fără a fi un negustor iscusit, a vândut partea sa de afacere în 1906, dar marca fondată i-a păstrat numele și, foarte important, a fost pilonul care a stat la baza fondării consorțiului General Motors (GM) în 1908. Buick avea să treacă la cele veșnice în 1929, sărac, fără a bănui impactul pe care creația sa avea să îl aducă pe termen lung în industria auto.
Riviera este un model intrat în gama Buick în 1963. Peste 1,1 milioane de exemplare au fost construite de-a lungul a opt generații, până a fost oprită producția, în 1999. Acum, dacă ne uităm la ultima evoluție, la drept vorbind, ar fi trebuit să nu existe. Un rateu stilistic dacă ne raportăm la ce a fost Riviera în anii de glorie…
SUNET DE BRICHETĂ ZIPPO
Sunetul te cucerește instant. Era de așteptat! Nu e unul cu nerv, care urlă V8 din toți rărunchii. Nu, e un sunet metalic, cu note aparte, care te trimite cu gândul la vremurile în care, ferice de ei, inginerii auto nu aveau niciun fel de restricție. 7 litri cilindree părea o idee bună? Atunci 7 litri de uzină se montau sub o capotă care necesita antemergător atunci când se pătrundea de pe o străduță lăturalnică pe o principală.
7 litri. Nu consumul, ci capacitatea cilindrică. Alte vremuri, alte viziuni…
Am precizat de sunetul capacului unui Zippo, atunci când se deschide. Nu are legătură cu mașina. Am făcut-o pur și simplu pentru că ăla-i ca un semnal că urmează să se aprindă țigareta unui bărbat, nu a unui fătălău care umblă cu brichete la un leu. Așa-i când toarce Riviera la ralanti.
Garanție că de volan trage un mascul, nu un nepriceput. Andrei al nostru a fost cel de-al treilea proprietar. Însă ce este inedit în povestea de viață a Rivierei e că a aparținut actorului Ronald „Ron” Pinkard, un domn cu câteva roluri la Hollywood. A ținut-o zeci de ani în fața casei și a avut grijă destul de bine de ea, fără a-i face operațiuni ample de întreținere. De la el, printr-un intermediar și după un drum cu vaporul până în Olanda, a trecut în curtea lui Andrei.
Dacă-ți place și nu ți-o permiți, nu dispera. Consolează-te că ai avea nevoie de două locuri de parcare pentru ea. Iar două locuri vecine s-ar obține greu. Parol!
Acolo a fost restaurată complet, de mânuțele celui care a descoperit-o la vânzare. Desfăcută piesă cu piesă, sablată, vopsită, îngrijită. Nivelul de atenție la detalii este năucitor. Andrei pictează monumente și restaurează obiecte de artă. Ar fi fost culmea ca în acest caz să nu facă o treabă fabuloasă. Fotoliile te primesc cu un grad de confort pe care nu prea îl mai întâlnești în zilele noastre, iar detaliile metalice de la interior sunt din aliaje masive.
Practic, Riviera are mai mult fier doar în habitaclu decât au automobilele moderne în ansamblul construcției. Volanul minimalist și butoanele de comandă a geamurilor electrice contrastează oarecum, planșa de bord supradimensionată este înțesată cu indicatoare cu forme atipice în zilele noastre, iar oriunde pui mâna experimentezi arta manufacturii de înalt detaliu.
E imposibil să nu vrei să-i ridici capota, pentru că știi sigur că vei da peste ceva special. Culmea, nu unitatea care produce 365 CP te impresionează, deși se lăbărțează în spațiul îndestulător de acolo, ci cele patru faruri rotunde, care te privesc așezate orizontal, îți fură privirea. Căci Riviera ’67 are faruri care culisează fix sub capotă, lăsând loc, atunci când nu este nevoie de lumina unei grile curate, totodată impozantă, scăldată în crom. E greu de descris în cuvinte simple cum se vede mașina asta din față, cu farurile ascunse. E o experiență.
Andrei restaurează obiecte de artă. Iar artă a făcut și din recondiționarea Rivierei.
Cât despre viața cu ea, după plimbarea noastră am stat și m-am întrebat dacă are vreun rost să depășești viteza de 100 km/h. Știu că sună ciudat când citiți asta într-o publicație care conține un „Racing” în titulatură, dar asta este o Riviera din anii corecți, de fapt. O altfel de „race”, în care îți dai silința nu să ajungi repede la destinație, ci cât mai împlinit, în pas calmat. Și mai e ceva: nu sunt fan al „americanelor”, dar n-ai cum să nu întorci capul după ea, nu neapărat pentru aspect, ci pentru cum te-a tratat. Și dai să pleci de lângă, dar te întorci iar. Și tragi de clanța masivă și-ți spui nevinovat: da’ hai să mai facem o tură!
La ora la care s-a așternut cerneala asta pe foaie, Riviera era plecată de câteva luni, deja, din România. Mânat de dorințe spre alte proiecte și măgulit de oferta primită, Andrei i-a dat frâu liber, iar bibeloul restaurat în Otopeni a ajuns tocmai în Elveția. Și mă gândesc așa, cu o oarecare invidie, că cineva are în garaj o mașină care nu este pe cât de scumpă ar fi trebuit să fie la ce prestanță are. Pe care o poate scoate oricând la plimbare-plimbare, nu sprint, după ce a reglat fin radioul pentru a-l asculta clar pe Chris Stapelton cum tânjește gâjâit după „Tennessee Whiskey”.
Și până și mie mi s-ar face poftă de un pahar după escapada motorizată, chiar dacă sunt fan scotch whisky. Așa-i viața, o sumă de experiențe. Doar că pentru unii sunt mai speciale.
Text publicat în catalogul RacingWheels numărul 4.
