Am refăcut, în interpretare modernă, un drum cu mașina până la mare. În cinstea vremurilor de altădată. Efectiv, ne-am urcat într-o Dacie și duși am fost. Dar nu orice Dacie: Jogger, cel mai nou model din gamă.
Poporul român are o pasiune arzătoare pentru mare în general, dar în special pentru Marea Neagră. Copil fiind, remarcam prin amintirile depănate de mama că plecările la mare, vara, cu bunicii mei, erau o instituție. O sărbătoare națională repetată ori de cât ori se putea. Prietenii lor făceau asta, rudele lor făceau asta, la fel și vecinii. Cei „înstăriți” plecau la drum cu Dacia din dotare și cum „drumeții” se opreau din călătorie pentru o masă copioasă în natură, pe un petec de iarbă sau în acele spații cu bănci și mese amenajate la marginea șoselei, astăzi în paragină sau dispărute complet.
Tot în trecerea prin capitolul vieții numit copilărie, auzeam muzica românească a vremii abordând cu (prea) mult entuziasm subiectul mării. Ca orice milenial care se respectă, de altfel. Așa că n-am putut rezista combinației de drum la mare și Dacie ca partener de drum, în contextul actual, cel în care cea mai importantă constantă – autovehiculul – este, practic, cel mai nou model al mărcii.
Itinerariul
Până să intrăm în pâine, e necesar să prezint, pe scurt, itinerariul nostru. Pentru că modelul care avea să ne poarte spre marea albastră era un ECO-G 100, adică „hrănit” de un sistem cu alimentare mixtă GPL-benzină iar drumul pe autostradă până pe salba de stațiuni a litoralului se anunța unul relaxant, am umplut rezervorul de gaz petrolier lichefiat înainte să ieșim din București.
Când n-am mai avut autostradă, am cotit dreapta la Agigea, cu o mică oprire pe malul lacului Techirghiol, tranzitând Eforiile pentru a ajunge în pestrițul, vibrantul și mereu surprinzătorul Costinești (unde trenul tras în gara Tabără trece de limita peronului și blochează strada principală vreme de minute bune), „stațiunea tineretului” și locul în care subsemnatul, împreună cu alți mileniali, obișnuia să îngroape terorile sesiunilor din timpul facultății.
Garda la sol – 200 mm – este cu doar un singur milimetru mai mică decât cea a unui Sandero Stepway. Marea diferență pentru Jogger o face, însă, ampatamentul: 2.898 mm, cu 25 mm peste Logan.
Iar fiindcă ne place să-mpăcăm și capra și varza, am coborât în Neptun-Olimp, stațiuni preferate de cei cu un stil de viață mai puțin tumultos și mai mult orientat spre liniște și familie. Apoi, la ceas de seară, a urmat drumul de întoarcere, pentru care am apelat cu încredere tot la autostradă.
Când numele e parte din cartea de vizită
Esența lui Jogger îi este încastrată chiar în nume și aș vrea să fiu cât se poate de clar în privința asta. Nu i-au spus Sprinter sau Charger (ar fi fost și o problemă de copyright, desigur) și nici Dasher (deși așa se numea prima generație Passat în SUA). I s-a zis Jogger, ca practicantului acelui tip de alergare în care contează constanța pe fondul unui ritm domol în detrimentul puseurilor și al risipei de energie. De ce? Pentru că discuția despre Jogger trebuie pornită exact de la aceste năravuri. Da, există și clienți care nu vor să depășească tot ce le iese în cale pe DN, sau care vor să lase autostrada să le picteze peisaje pe parbriz fără să alerge bezmetic pe banda a doua.
Jogger poate fi comandat și în versiune cu 7 locuri, pentru familiile mai numeroase. Modelul testat de noi a venit în configurație cu 5.
La urcarea pe locul șoferului, primul lucru pe care l-am sesizat a fost cât de bine m-a primit scaunul. Susținere lombară bună, laterală așijderea iar drumul lung pe care l-am bifat avea să-mi confirme că spatele rămâne odihnit și după niște sute de kilometri – în fond, asta vrei de la un model ca Jogger, iar dacă-mi permiteți comparația, nivelul de confort este mult peste ce știam de la MCV/Lodgy. Iar pentru că lui Jogger, deși bazat pe aceeași platformă de Logan/Sandero (CMF-B), i-a fost lungit ampatamentul, pasagerii de pe banchetă vor găsi suficient loc pentru picioare chiar dacă vârsta și proporțiile îi încadrează la categoria adulți cu acte în regulă.
Materialele sunt fix în tiparul celor cu care ne-a obișnuit Dacia și pe alte modele – Duster, Logan, Sandero – adică accentul pică pe durabilitate și mai puțin pe mângâieri de ego. Da, există multe locuri cu plastic tare, în schimb îmbinarea diferitelor piese dă impresia de trăinicie – cel puțin pe un model de parc de presă, la început de „carieră”. Dacă vreți o consolare, volanul se simte foarte bine la atingere iar compartimentarea a fost gândită bine de tot, pentru că în habitaclu poți depozita lejer orice obiect din plaja mărunt sau fise de spălătorie până la sticle de doi litri.
Cu ambele rezervoare pline (benzină – 50 l și GPL – 40 l), poți parcurge lejer peste 1.000 de kilometri până să fie nevoie de o nouă alimentare.
Suspensia, direcția? Ambele moi, ba chiar anemice – în cazul direcției. Suspensia, în schimb, m-a surprins foarte plăcut la negocierea denivelărilor prin silențiozitate și capacitate de absorbție a șocurilor. Altfel, ruliul e complementar oricărui viraj, pentru că, în fond, Jogger n-a fost creat pentru a spulbera cine știe ce recorduri pe circuitele de viteză ale lumii.
Dar… „trage”?
Mi-a fost foarte clar de când am acceptat să-mi trec numele pe testul cu Jogger că va trebui să ating și subiectul motorului. Mă rog, o fac în cazul oricărui automobil cu care interacționez, dar aici situația e ușor diferită. În special pentru că s-a vorbit și se vorbește mult în social media și pe grupuri private despre ce-a ales Dacia pentru a ocupa spațiul de sub capota lui Jogger. Se face apel la motoare mai mari, mai puternice, care să „tragă”. De altfel, și în conversațiile despre Dacia Duster, doleanțele sunt identice.
Celălalt motor disponibil pentru Jogger la momentul redactării este unitatea Tce 110 – un litru, 3 cilindri, 110 CP și 200 Nm. Transmisia este tot o manuală cu 6 trepte.
Pot să spun atât: cu trei persoane la bord, subsemnatul, colegul Radu și Mișu, cel care v-a adus fotografiile din această călătorie, plus trei ghiozdane, n-am simțit nevoia de mai multă putere. Repet, pentru că i-am înțeles rostul acestui Jogger ECO-G de la bun început, nu m-am hazardat în depășiri inutile, cum oricum n-o fac de obicei, și am rulat în limita vitezei legale. Adică am lăsat loc și de inhalarea experienței sinonime cu drumul parcurs liniștit, chiar dacă o bună parte s-a suprapus cu A2. Sincer v-o spun, nu văd, cum pentru cineva cu buget limitat dar doritor de un „people mover” onest, cei 100 CP ar putea părea prea puțin. Deci da, trage, cel puțin în contextul utilizării expuse aici.
Da, au fost și momente când a trebuit să măresc ritmul de la viteze mici, dar poticniri din partea motorului n-am primit – doar niște vocalize nervoase. A, și apropo, transmisia manuală are timonerie mai mult decât decentă, semn că s-au cam dus vremurile în care aceasta „agăța”.
Sigur, Jogger, mai ales cel cu 7 locuri (noi am tras lozul cu 5 de această dată), pus la treabă pe deplin, cu câte un om pe fiecare loc și bagajele aferente, poate ceva echipament și cu o rulotă în spate, va munci din greu pe zone montane, cu urcușuri și coborâșuri.
Așa-zisa „problemă” are o rezolvare la orizont, cel puțin teoretic, pentru că Jogger va primi în 2023 și o versiune hibridă, formată dintr-un motor aspirat de 1,6 litri, un motor electric, un starter-generator și o baterie de 1,2 kWh (a la Renault Clio E-Tech 140). Adică o putere totală a sistemului de 140 CP, bineveniți pentru unii, sunt convins, dar care, în cazul ideal, n-ar trebui să schimbe cu nimic din farmecul unui drum relaxat (și relaxant) spre mare. Fie ea marea noastră sau a altora.
Date tehnice Dacia Jogger ECO-G 100
999 cm3, benzină + GPL, 4×2, manuală 6
100 CP, 6-7,7 l/100 km, 118-138 g CO2/km
0-100 km/h în 12,5 s, 175 km/h
De la 15.890 euro, cu TVA
