Născută în timpuri grele pentru motorsport, într-un garaj mic din Edinburgh, Ecurie Ecosse a devenit, în cei peste 60 de ani de existență, un soi de echipă națională a Scoției. Lucru destul de simplu de înțeles, din moment ce i-a avut ca piloți pe Jim Clark ori pe Jackie Stewart.
Este 1951, Formula 1 se află în cel de-al doilea sezon de existență oficială, iar calendarul programează etapa a șasea în iulie, pe 29, la Nurburgring. Alături de Ascari, Fangio și Gonzalez, la start se aliniază pentru a cincea oară în carieră un oarecare David Murray, de profesie contabil. Într-un Maserati aparținând Scuderiei Ambrosiana, echipa locală din Milano, scoțianul apare în Formula 1 fără a emite pretenții, un lucru oarecum obișnuit în perioada aceea de pionierat. Acesta forțează, însă, în calificări și iese violent în decor, distrugând mașina și fiind nevoit să își încheie cariera de pilot.
Totuși, povestea în lumea curselor abia începea pentru Murray. Având în spate experiența de antreprenor și contabil, decide să înființeze o echipă locală de curse în Edinburgh și o numește Ecurie Ecosse, care în franceză înseamnă “Echipa Scoției”. În acea vreme, franceza era considerată limba motorsportului și Murray țintea astfel să atragă mai ușor sponsori din Europa continentală.
Schema funcționează perfect și până la sfârșitul anului, producătorul de combustibil Esso se alătura ca partener al echipei într-o perioadă în care titulatura de sponsor nu era încă împământenită. Primul partener, primele condiții: toate mașinile aliniate la start de Ecurie Ecosse trebuiau să fie de același tip, iar decizia avea să fie una destul de simplă: Jaguar XK120.
Un început promițător
Fiind stabilite deja datele tehnice și structura echipei, mai rămânea un singur detaliu: piloții. Ian Stewart și Bill Dobson erau deja în formula originală a echipei creionate de Murray, dar o grupare însemna de fapt un trio, în care condițiile erau destul de stricte: să fii scoțian și să ai un Jag XK120. Cum un singur om mai îndeplinea pe atunci aceste condiții, baronul Sir James Scott Douglas a devenit cel de-al treilea pilot. Mașina sa și cea a lui Dobson au fost revopsite în albastru închis, asemeni mașinii lui Stewart, iar pe laterale a fost pictat un scut care avea crucea Sfântului Andrei, simbolul Scoției. Mândrie!
Dacă Douglas și Dobson nu au avut performanțe remarcabile, despre Ian Stewart se poate spune că a fost pilotul care a pus prima oară Ecurie Ecosse pe harta motorsportului britanic, fiind solicitat de Jaguar, la recomandarea lui (Sir) Stirling Moss, pentru a pilota pentru echipa de uzină la Le Mans, în 1952. Participarea avea să fie ratată de Jaguar, toate cele trei modele C-Type terminând cursa prematur din cauza supraîncălzirii motoarelor. Stewart avea să câștige însă, pentru Ecurie Ecosse, etapa din Jersey, devansând echipa de uzină Aston și oferind team-ului scoțian primul succes internațional.
În paralel cu acele competiții de turisme, Murray a încercat încă o dată marea cu degetul și s-a rearuncat în vârtejul numit Formula 1, luând startul în Marele Premiu al Marii Britanii, în 1952, la bordul unui Cooper-Bristol. Lucrurile nu aveau să se desfășoare chiar așa cum fuseseră plănuite, iar Murray a fost nevoit să abandoneze din motive tehnice.
Formula 1 avea să se dovedească neprietenoasă pentru Ecurie Ecosse și în anii următori, celelalte două prezențe în Grand Prix-ul britanic fiind umbrite de performanțe modeste și probleme tehnice. După trei ani ratați, Murray decide să se concentreze pe cursele de turisme și abandonează ideea de Ecurie Ecosse în F1.
Gloria de la Le Mans
A urmat o serie de sezoane bune pentru ceea ce ușor-ușor a devenit echipa națională a Scoției. Piloții au urcat pe podiumuri la cele mai importante curse europene și au asigurat astfel existența Ecurie Ecosse într-o perioadă în care banii proveniți din premii susțineau, de fapt, echipele private.
În 1956, gașca de scoțieni atacă pentru prima oară cursa cea mare, 24 de ore de la Le Mans, la bordul unui Jaguar D-Type. Și câștigă! Din prima. În fața unor constructori de talia lui Ferrari, Aston Martin, Lotus sau Maserati. Era victoria spiritului în fața tehnologiei. Ron Flockhart și Ninian Sanderson reușesc să se ridice peste Moss sau Hawthorn. Victoria a adus recunoașterea internațională a micii echipe din Edinburgh și odată cu ea, obligații din ce în ce mai importante.
Pentru 1957, Murray a parafat o înțelegere cu Jaguar de a alerga în toate etapele Campionatului Mondial. Asta însemna mult pentru mână de oameni de la Ecurie Ecosse, dar speranțele unui nou succes signifiant la Le Mans erau întipărite pe frunțile tuturor. Iar speranțele nu aveau să fie risipite de cele două Jaguaruri; Ecurie Ecosse reușea dubla la Le Mans, iar de acolo doar cerul devenea limită.
Sfârșitul unei ere
Numai că, alte rezultate aveau să apară mai greu pentru scoțieni. Jaguarul lor D-type s-a comportat bine la Le Mans, fiind favorizat de lungile linii drepte, însă la Migle Milia și restul etapelor virajate, povestea a fost alta. Nici ușurarea sașiului XK vechi nu avea să compenseze mare lucru la nivel internațional, dată fiind limita de 3 litri care era impusă motoarelor vremii. Nici măcar Jim Clark nu a reușit să performeze pentru Ecosse la unica sa cursa pentru scoțieni. Și dacă Jim Clark nu a reușit, ceilalți piloți nu prea aveau vreo șansă.
Murray semnează cu un nou tânăr talent scoțian, în persoana lui Jackie Stewart, oferindu-i acestuia primul contract ca pilot plătit. Șansa acestuia avea să fie umbrită însă de declinul financiar al echipei, declin datorat dezvoltării unor prototipuri neperformante și a altor decizii proaste la nivelul conducerii. Și în ciuda celor 68 de victorii obținute în 10 ani de zile, scoțienii se îndreptau încet și sigur către falimentul echipei.
După fabuloasele rezultate din anii ’50, Murray nu reușea să capitalizeze, partenerii îl părăseau și spre sfârșitul anilor ’60 Ecurie Ecosse era amenințată pentru prima oară cu falimentul. Mai mult decât atât, Murray era suspectat de afaceri ilegale și în cele din urmă a părăsit Marea Britanie în 1969, lăsând echipa într-o stare de incertitudine. Neavând nicio sursă de finanțare, Ecurie Ecosse se dizolva în 1972, lăsând povestea incompletă. Un an mai târziu, Murray avea să se stingă și el, în urma unui atac de cord suferit în pribegie, în Insulele Canare.
Renașterea unui mit
Spiritul scoțian nu avea să moară, însă, atât de ușor. Peste mai bine de 10 ani, un afacerist îndrăgostit de povestea Ecurie Ecosse s-a decis să reînvie echipa și să o ducă acolo unde îi era locul. Hugh McCraig cumpără Cadenet Lola și se înscrie în World Sports Car Championship, la grupa C2, un loc destinat prototipurilor. Astfel ia naștere Ecosse C284, primul vehicul cu design in-house al echipei scoțiene. Avea să fie primul dintr-o serie de opt prototipuri care au avut la bază diferite concepte, toate gândite în atelierul din Edinburgh.
Această a doua eră Ecosse avea ca scop reeditarea rezultatelor de la Le Mans 1956 și 1957, dar de fiecare dată câte un eveniment neplăcut s-a pus între scoțieni și succesul final. Ideea lui McCraig nu diferea de cea a lui Murray, acesta promovând doar talente scoțiene. Însă, după 10 ani de încercări și numeroase victorii în C2 și British Touring Car Championship cu Aston Martin, Saleen și Vauxhall, McCraig pune pauză și retrage echipa din toate campionatele. Ecurie Ecosse a rămas, totuși, sub tutela sa pentru încă 18 ani, așteptând să strălucească din nou pe circuite.
Revenirea finală
Printr-o asociere cu Aston Martin și o dorință de a alerga din nou la Le Mans cu albastrul devenit deja marcă înregistrată Ecurie Ecosse, McCraig strânge bugetul necesar și aruncă din nou echipa în luptă în 2011. Rețeta se păstrează și în anii următori, mașinile albastre aleargă în Blancpain Endurance Series și British GT Cup, aducând în fața reflectoarelor noi talente scoțiene și făcând din numele echipei un brand mondial. Devenea deja destul de evident că o nouă pauză Ecosse nu avea să mai vină, echipa construindu-și deja un nume important pe scena motorsportului contemporan.
Începând cu 2018, scoțienii fac pasul cel mare, din Campionatul Britanic de Anduranță în ELMS, având ca scop participarea în 2019 la Le Mans. Și chiar dacă această cursă de 24 de ore nu mai oferă aceeași șansă echipelor private, iar Ecosse nu mai este la nivelul din anii ’50, îi putem da pe scoțieni ca favoriți la podiumul clasei mai mici, LMP3.
Transportorul Ecurie Ecosse – la fel de celebru ca echipa
După succesul răsunător din 1956 de la Le Mans, Ecosse a câștigat un sprijin enorm din partea scoțienilor, fiecare încercând să pună umărul la bunul mers al echipei. Astfel, s-a identificat nevoia unui nou camion de transport pentru cele trei mașini și toate sculele necesare.
Așa a apărut transportorul ce avea să fie la fel de celebru ca și echipa în sine. Pe un sașiu Commer, inginerul Selby Howgate și fabrica de autobuze Alexander au construit exact ce avea nevoie gruparea: un camion ce putea transporta două mașini în partea superioară, iar în cea inferioară cuprindea spațiul pentru a treia, un loc de scule și locul de dormit al mecanicilor.
Apariția Commer-ului stârnea admirație peste tot pe unde ajungea, devenind astfel simbolul echipei, alături de culoarea albastră și stema acesteia. După lungi peripluri și chiar o perioadă în care a fost abandonat, camionul a fost recondiționat și vândut la licitație unui colecționar Ecurie Ecosse, pentru suma de 1,8 milioane de lire sterline.
Așadar, din orice unghi ai privi istoria team-ului scoțian, nu ai cum să nu găsești ceva interesant, intrigant. Ambiția a urcat Ecurie Ecosse pe culmi înalte, tot ambiția a coborât-o. Și tot din ambiție s-a reorganizat și iată că pregătește un nou Le Mans pentru a fi adăugat la CV. Morala e simplă: niciodată nu poți fi doar mic, atunci când spiritul tău se încăpățânează să fie mare. Sânge de Ecosse.
