Mașina următoare e ca un duh rău care te bântuie toată viața. Am îndrăznit să caut dincolo de grila Panamericana și am descoperit un Mercedes-AMG GT R posedat de tot ce e mai frumos în Affalterbach.

„Un supercar antrenat să mârâie și să muște”. Asta mi-am spus prima dată când l-am văzut. E suficient să-l privești din față. E ca și cum uitătura pătrunzătoare a unei cobre (farurile) a fost combinată cu dinții ascuțiți ai unei pume (grila) și cu verdele celei mai otrăvitoare șopârle. Mercedes-AMG GT R este dovada clară că poți crea o mașină înfricoșătoare doar prin redesenarea grilei radiatorului. O grilă care se numește Panamericana și este inspirată de cea a legendarului Mercedes 300 SL. Adică mașina care câștiga tocmai cursa mexicană Carrera Panamericana în 1952.

Nemților le-a ieșit atât de bine noua grilă, încât ai constant impresia că în spatele celor 15 gratii se ascunde un duh rău, cu o respirație grea, impulsiv și cu o poftă neistovită de a înghiți nemestecat metri cubi de aer și cam tot ce-i iese în cale. Duhul cel rău e de fapt motorul V8 bi-turbo de 4 litri, trezit la viață de o mână de ingineri-vră- jitori în uzina AMG din Affalterbach. Sunt atât de mândri de duhul malefic, încât îi ștanțează sufletul cu propriul nume. Problema e că ștan- ța aia se aplică și altor suflete nevinovate. Cum a fost al meu.

Sufletul meu a intrat în vitrina cu trofee a lui Alexander Krauth. Un inginer-vrăjitor al cărui duh necurat mă tot bântuie de când l-am întâlnit pe el, pe Mercedes-AMG GT R. A început să o facă într-o dimineață gri, pe circuitul AMCKart de la marginea Bucureștiului. Verdele șopârlei otrăvitoare s-a scurs încet de pe rampa mașinii de tractare. Spoilerul din fibră de carbon aproape că a sărutat timid asfaltul. A fost primul moment în care privirile noastre s-au întâlnit. Apoi duhul cu 8 cilindri în V a strănutat scurt, s-a încordat și a pornit, bolborosind blesteme de pe vremea vechilor celți. Atât de tânăr (avea doar 13 kilometri parcurși prin curtea fabricii), dar atât de înverșunat.

Vals pe circuit

Am pornit încet. Ca în primul meu vals. Descopeream cu stângăcie fiecare cusătură galbenă de pe volan, fiecare firicel al pielii Alcantara, fiecare urmă de aluminiu alunecos. Scaunele îți dau o îmbrățișare rece, ușor rigidă, însă strângerea de mână cu volanul gros e mult mai caldă și prietenoasă. Îmi plimb ușor degetele pe consola centrală înaltă și mă simt teleportat în Star Trek, așteptând parcă indicațiile căpitanului Picard. Sunt atât de multe butoane… Îmi vine să le apăs pe toate, dar nu e timp de copilării.

Circuitul nu stă pentru multă vreme gol, iar stihia de sub capota lungă cere să mă întorc la realitate. Levierul schimbătorului, atât de mic și nevinovat, te pune în Drive și dă drumul dansului îndrăcit. Nu înainte de a mă lega bine de scaun cu o centură de siguranță galbenă. Sunt multe păpădii galbene pe câmpul verde al lui Mercedes-AMG GT R. Ba cusătu- rile scaunelor, ba etrierii uriași, ba logo-ul R.

Mâna se duce instinctiv pe modul de selectare a temperamentului. Nu e timp pentru Comfort și Sport. Așa că mă opresc pe Sport Plus, cu promisiunea să promovez cât pot de repede la Race. Eliberez frâna și îmi proptesc talpa în accelerație. O forță invizibilă mă smulge de pe loc și mă teleportează în primul viraj. Sunt cei 700 de Nm, care se simt pe o plajă de turații lungă ca Promenade des Anglais: între 1900 și 5500 rpm.

Și apoi mai sunt cei 585 de cai putere, puși acolo cu migală de mâna afurisitului Alexander Krauth. Îmbrățișarea scaunelor îmi apasă coloana. Frânele, create dintr-un compozit ceramic special, vin cu discuri de 402 mm pe față, „ciuruite” și ventilate pentru a se răci mai ușor. Prima frână. Aia care trebuie să îți dea încredere. Și mi-a dat cât pentru 200 de ture de circuit. Păcat că au fost doar vreo cinci.

Posteriorul lui Mercedes-AMG GT R este obscen de frumos. Are un deflector uriaș, eleron din fibră de carbon, multe fante de aer și o culoare care îți ia mințile.

Am savurat însă fiecare viraj. Fiecare moment în care anvelopele uriașe de 325/30 ZR20 au scâncit într-un derapaj controlat discret de ESP. Un ESP cu mai multe fețe: trei pentru muritorii de rând (ESP ON, ESP Sport, ESP OFF) și alte nouă pentru cei experimentați. Tocmai acest control atât de fin al aderenței pe puntea spate este o urmă a ADN-ului preluat din motorsport. N-am apucat să trec prin toate. Și nici unghiul de 1.5 grade la care virează roțile spate nu l-am observat. E ca și cum aș fi încercat să aflu câte grade avea cuptorul în momentul în care bucătarul a scos din el cea mai bună vită servită de un restaurant cu trei stele Michelin.

După prima tură de circuit dădeam „Bună ziua” și padelelor din fibră de carbon, ascunse în spatele volanului. N-am apucat să mă familiarizez decât cu trei dintre cele șapte trepte ale transmisiei AMG Speedshift.

A fost însă suficient pentru a beneficia de smuciturile animalice ale GT R-ului la fiecare schimbare de treaptă. N-am înțeles niciodată cum se contractă timpul atunci când mintea ta eliberează valuri de endorfine și, în același timp, încearcă să se concentreze atât de bine la comenzile următorului viraj astfel încât tu să nu mori. Cele cinci tururi de circuit s-au scurs mai repede ca nisipul unei clepsidre de buzunar. Când m-am oprit, verdele lăsase urme: inima dădea să spargă cavitatea toracică, palmele transpiraseră, iar timpanele cereau mai multe bubuituri și urlete. Mercedes-AMG GT R și omul care-i zămislise motorul, acel Alexander Krauth, și-au îndeplinit misiunea: sunt bântuit.