Are doi nepoți care i-au călcat pe urme, dar și mai mulți „nepoți”, poate sute, care i-au admirat cariera odată ajunși piloți. Marin Dumitrescu a bifat 100 de ani și încă se bucură din inimă atunci când aude câte un motor performant turat aproape de limită. În povestea noastră ne vom permite să-i spunem simplu: Bunicu.

Este subiect de film; prietenii noștri de la Motor sportnews, cei care neau ajutat cu imaginile de arhivă din acest material, iau dedicat un lung metraj independent în 2016 (Cursa vieții mele), pentru a încununa existența plină de adrenalină a personajului asupra căruia ne vom concentra în ceea ce urmează – Marin Dumitrescu, multiplu campion la automobilism, tată ce a transmis „virusul” către fiu, ulterior și către nepoți. Trei generații de sportivi, trei generații de campioni.

A venit pe lume un pic prea târziu (19 ianuarie 1919), cam când i se lua din moț României Mari. Ratase la mustață momentul Unirii din 1918. Născut într-o familie cu posibili- tăți destul de limitate, de loc din Oltenia (Drăgănești – Olt), Marinică a prins drag, parcă de nicăieri, de fierătaniile cu suflet. A învățat meseria de mecanic și s-a aventurat din această postură în lumea aviației, după absolvirea școlii de la Mediaș, iar alegerea avea să-l trimită pe front, în timpul celui de-al doilea război mondial (în 1941).

A ajuns până în străfundul Rusiei alături de camarazii săi, dar nu are amintiri plăcute de atunci. Poate doar faptul că a parcurs mii și mii de kilometri prin noroaie și mocirlă, conducând diverse vehicule, experiență care, consideră, l-a ajutat enorm în cariera ce a urmat războiului. Și a mai învățat ceva pe front: să modifice și să găsească soluție pentru orice problemă de ordin tehnic, chiar și atunci când avea foarte puține resurse la îndemână.

Reîntors acasă și odată pacea instaurată, s-a apucat de motociclism, unde avea marele avantaj al staturii și al greutății (puțin peste 50 kg) într-o vreme în care se alerga cu motorete Puch, de 125 cmc și cu performanțe dinamice modeste. A fost campion pe două roți, dar amintirile de dinainte de război nu-i dădeau pace și visa la vremurile în care automobile de top precum Auto Union sau BMW făceau legea la Marele Premiu al Bucureștiului, alergat în zona statuii aviatorilor, iar el ofta de pe margine.

Cum, necum, Marin cel dibaci a găsit piesele unui motor de BMW 328, o bijuterie a vremurilor sale. Astăzi, celebrul roadster are 83 de ani. Marin avea deja 17 ani când „minu- nea” bavareză a vremii vedea lumina zilei. Ce destin! Cu un motor și o transmisie „în pungă”, îndrăznețul Dumitrescu a dat de urmele unei epave de caroserie de 328 la unul dintre cele mai mari service-uri auto ale vremii, cel a cărui clădire există și astăzi în zona Piața Victoriei.

Acolo a dat nas în nas cu proprietarul epavei, domnul Nadler. Era primă- vara anului 1948. În momentul în care a vrut să cumpere caroseria, în timpul negocierii, atunci când i s-a spus că merita mai mult decât oferea, pentru că mașina câștigase competiții, Marinică a replicat scurt: păi mai câștigă și acum cu ea, dacă poți. Partenerului de negocieri i-a plăcut atitudinea și sub promisiunea că va repune automobilul pe circuit și că îl va reda competițiilor auto, Bunicu a plecat cu epava acasă; gratis!

Cu ajutorul unor tinichigii de la Uzina Vulcan, caroseria 328-ului revenea la viață, în timp ce Marinică lucra sub atenta supraveghere a mentorului său, Artur Strijek, la inima de 2 litri, cu trei carburatoare. În toată perioada construcției a beneficiat de buna înțelegere a directorului de la Vulcan, Victor Naghi, care a sprijinit necondiționat pasiunea inimosului Marin. Pentru viitorul automobil de competiție ce urma să devină mândria muncitorilor s-a creat, chiar, un perimetru special, în care nu avea acces oricine. Totul pentru performanță.

Dar duo-ul Dumitrescu-328 nu a strălucit de la început. Câteva competiții au fost jucate bine, însă fără victorii. Au urmat noi modificări, după a dat de urmele unei epave de caroserie de 328 la unul dintre cele mai mari service-uri auto ale vremii, cel a cărui clădire există și astăzi în zona Piața Victoriei.

Acolo a dat nas în nas cu proprietarul epavei, domnul Nadler. Era primăvara anului 1948. În momentul în care a vrut să cumpere caroseria, în timpul negocierii, atunci când i s-a spus că merita mai mult decât oferea, pentru că mașina câștigase competiții, Marinică a replicat scurt: păi mai câștigă și acum cu ea, dacă poți. Partenerului de negocieri i-a plăcut atitudinea și sub promisiunea că va repune automobilul pe circuit și că îl va reda competițiilor auto, Bunicu a plecat cu epava acasă; gratis!

Cu ajutorul unor tinichigii de la Uzina Vulcan, caroseria 328-ului revenea la viață, în timp ce Marinică lucra sub atenta supraveghere a mento- rului său, Artur Strijek, la inima de 2 litri, cu trei carburatoare. În toată perioada construcției a beneficiat de buna înțelegere a directorului de la Vulcan, Victor Naghi, care a sprijinit necondiționat pasiunea inimosului Marin. Pentru viitorul automobil de competiție ce urma să devină mândria muncitorilor s-a creat, chiar, un perimetru special, în care nu avea acces oricine. Totul pentru performanță.

Dar duo-ul Dumitrescu-328 nu a strălucit de la început. Câteva compe- tiții au fost jucate bine, însă fără victorii. Au urmat noi modificări, după multe cărți de mecanică citite, unele traduse din Engleză ori Germană, așa cum se putea la vremea respectivă. 328-ul încropit mai mult din suflet era performant, însă nu era soluția câștigătoare…

Cursa vieții sale

S-a trecut la noi modificări, caroseria a fost ușurată la maxim, șasiul a fost regândit, în special în zona posterioară, unde s-a reușit coborârea centrului de greutate prin modificarea lonjeroanelor și montarea lor sub punte, iar raportul de compresie al motorului a fost mărit. Altă mașină, dar acest lucru avea să se facă simțit într-un context special.

1950, Sinaia, orașul plin (încă) de parfumul regalității. Acolo se desfă- șura o etapă de viteză în coastă celebră, care se mai aleargă și în zilele noastre. La start, marii Petre Cristea și Jean Calcianu. Dar și Marinică Dumitrescu…

Încă din zilele de dinaintea competiției intra într-o stare aparte. Nu putea să mănânce, abia reușea să bea ceva apă și, acum, povestește amuzat cum simțea nevoia să se ducă la toaletă chiar și imediat după ce fusese deja. Emoții mari, mari. Singurul factor perturbator al emoției de moment erau femeile. Cu toate grijile din lume pe cap, Marinică nu uita să fie gentilom și jovial, zâmbind larg și complimentând reprezentantele sexului frumos care păreau a fi disponibile să încerce să experimenteze viața alături de un pilot. A fost un crai, e de notorietate asta.

Pentru filmul Cursa Vieții Mele, nea Marin a mers la Munchen, unde a vizitat Muzeul BMW: A petrecut momente magice în preajma 328-urilor expuse acolo.

Ziua cursei. Linia de start. Emoții? Clar! Marinică alinia un BMW 328 puternic modificat în atelierele Vulcan și de parcă toată presiunea nu era suficientă, aflase și că pe marginea probei erau sute de muncitori, colegi, sosiți expre de la București pentru a admira mândria uzinei. Start, urmat de câteva minute despre care nu a știut niciodată cum au trecut. Viraje de stânga, viraje de dreapta, frânări la limită, ace de păr, zone de viteză maximă, un steag șah și o relaxare scurtă.

Odată coborât spre oraș, spre zona de start, pe ruta ocolitoare, Marin Dumitrescu a observat cu surprindere entuziasmul nebun al celor de pe margine. Momentul era de o confuzie maximă. Încă nu știa dacă reacțiile erau de bine sau de rău. Ajuns jos a fost întâmpinat chiar de marele Petre Cristea: tu știi ce ai făcut?

Paf! 3 secunde date lui Cristea, 8 lui Calcianu. Fabulos! Piloții nemți, veniți cu statut de invitați, erau departe-departe. BMW-ul modificat puternic de români reușea o performanță senzațională.

Automobilul vieții lui nea Marin este, fără doar și poate, BMW 328, originalul.

Marinică izbutea, la cei 31 de ani ai săi, să se ia de gât cu zeii automobilismului românesc și să-i dovedească. Aproape 70 de ani mai târziu, Bunicu povestește că aceea a fost, de departe, cursa vieții sale.

Talent pe linie paternă

În anii ce au urmat a început hegemonia lui Marin Dumitrescu în auto- mobilismul sportiv din România. Și chiar dacă BMW-ul 328 a fost con- fiscat și a dispărut misterios, alte vehicule l-au ajutat să strângă cupe, distincții, victorii, titluri de campion ori de Campion Național Absolut.

A concurat îndeosebi la întreceri de viteză în coastă și la cele de circuit, dar are și multe raliuri la activ. A pilotat Dacia, Fiat ori Lada, a înșirat sute de victorii și peste 1.000 de podiumuri. A pus pauză abia în 1976, când a lăsat mănușile de pilot pentru cariera de antrenor, în cadrul echipei de automobilism sportiv Politehnica București, unde a plecat la drum cu trei automobile Dacia, departe de a fi în cea mai bună formă.

Pentru a alcătui linia de piloți, a făcut selecții printre studenții Universității. I-a ales printre alții pe Mihai Alexandrescu (concurent încă în zilele noastre, tot la volanul unei Dacia), Paul Badea, Horia Andronic (ambii trecuți prematur în neființă) dar și pe un rapid pe cronometru… Radu Dumitrescu.

Coincidență de nume? Nicidecum. Radu, băiatul lui Marin, deși viza o carieră în aviație, nu s-a putut ține departe de pasiunea tatălui său, pe care a moștenit-o și odată cu ea și talentul. În mai puțin de 10 ani de ca- rieră, Radu a obținut numeroase victorii, atât la competițiile de viteză în coastă cât și la cele de circuit. A devenit campion național, legând succes după succes atât cu automobile Dacia cât și cu o Lada 1300, modificată de preparatorul Marin Dumitrescu.

Și poate că ar fi fost o carieră mult mai bine garnisită de trofee și titluri dacă Radu nu s-ar fi hotărât să plece din țară, în 1987, urmând mirajul emigrării. Avea doi băieți: Andrei și Silviu. Cei trei au stat departe de România până în anul 2000, când s-au întors acasă.

În mod ciudat, deși trăise în lumea motorsportului și experimentase bucuria victoriei, Radu a încercat să-și țină băieții departe de această pasiune. A reușit numai până prin 2006, atunci când sprijiniți de bunicul Marin, cei doi au hotărât că este timpul ca dinastia Dumitrescu să scoată alte două talente la rampă.

Aici intervine în poveste regretatul Horia Andronic, fondatorul echipei Autotehnica, fost coleg cu Radu la Politehnica. Aflând despre planurile tinerilor frați Dumitrescu, Andronic s-a oferit să-i ajute cu cele nece- sare, echipament sportiv, ba chiar și cu un automobil de competiție. Nu era cine știe ce, fiind vorba de un Volkswagen Golf Mk2, dar era potrivit pentru debut.

Când Radu s-a trezit cu un automobil de concurs în service-ul pe care îl conducea și cu ambii fii (sprijiniți de bunic) stând dârji în fața unui nou început, a avut o reacție surprinzătoare. Deși nu era întru totul de acord cu deciziile lor, le-a explicat că dacă tot era să o facă și să pornească pe drumul bătătorit de Marin și de el, trebuia să fie mai hotărâți de atât: dacă vreți la curse, măcar să mergem pentru locul I!

Cele vizate erau competițiile de viteză în coastă (viteză pe traseu montan), iar Dumitreștii au decis să achiziționeze un vehicul potrivit pentru așa ceva. S-au oprit la un monopost Dallara 389, un șasiu proiectat în Italia, construit în 1989 și animat de o motorizare Volkswagen de 2 litri, cu transmisie manuală (dogleg), de vreo 170-180 CP și aproape 500 kg greutate.

Practic, frații Andrei și Silviu au început de sus, direct la volanul unui monopost, pe care îl împărțeau la etapele de viteză în coastă (unul concura vinerea și unul duminica, pentru că la vremea respectivă erau câte două etape în fiecare weekend competițional).

În 2008 Silviu a achiziționat altă Dallara, model 394, din Cehia, care era mult superioară din punct de vedere al performanțelor celei cu care își făcuse debutul și la volanul căreia au venit și primele victorii în clasamentul general. În 2011, la Reșița, Silviu a avut un accident destul de serios, iar mașina a avut nevoie de reparații capitale. După ce a fost re- făcută a fost vândută în Polonia, iar Silviu a pariat (din păcate neinspirat) pe un Citroen C2 Super 1600, mașină pe care o caracterizează ca fiind „cea mai mare greșeală făcută în cariera de pilot” (și nu pentru configurația ei, cât pentru starea tehnică în care a fost păcălit s-o cumpere).

După ce a renunțat la Citroen, Silviu s-a întors către prototipuri, iar din 2018 concurează pe un biplace conceput special pentru întrecerile de viteză în coastă: Osella PA 21S (Salita). Deși noul cuplu este încă în perioada de acomodare, mirosul de victorie este mai aproape ca oricând, Silviu fiind aproape de a dubla performanțele lui Andrei din ultimele sezoane.

Pentru că Andrei, după ce a terminat povestea cuplajului la volanul Dallarei 389, a beneficiat de ajutorul celui de care aminteam anterior, Paul Badea, care în virtutea respectului pe care i-l purta Bunicului Marin, a dăruit familiei Dumitrescu un monopost Renault Tatuus. În timp, motorul de 2 litri și 200 CP a fost înlocuit cu o unitate V6 Nissan, de 3 litri și care a ajuns din 2017 într-o configurație de 435 CP, după modi ficările efectuate chiar în familie. Cu acest setup și cu un sezon foarte bun, Andrei Dumitrescu a obținut titlul de Campion Național Absolut în Campionatul Național de Viteză în Coastă, în sezonul 2018.

Se aplică mai bine ca niciodată, poate, zicala conform căreia așchia nu sare departe de trunchi. În cazul de față, nici așchiuțele nu s-au îndepărtat deloc. Bunicul Marin a trăit visul, iar generațiile ce l-au succedat l-au făcut mândru. Târziu, abia în 2012, Marin „Bunicu” Dumitrescu primea titlul binemeritat de Maestru Emerit al Sportului, acordat de către Fede- rația Română de Automobilism Sportiv. El se adăuga decorației Ordinul Serviciul Credincios în grad de Cavaler, acordată în 2011 de către Preșe- dintele României. Și tot din 2011, nea Marin este Cetățean de Onoare al orașului Sinaia, adică fix urbea care i-a prilejuit cursa vieții sale.

Două lucruri sunt de neconceput pentru Bunicu: să treacă o zi fără să se bărbierească și să plece din casă fără să-și pună cravata. A trăit ca un crai, se poartă zi de zi precum unul. De vreo 4-5 ani nu mai conduce, nu mai poate fi la fel de atent ca până atunci. În schimb, ia două autobuze care îl poartă de acasă la garajul în care sunt pregătite de competiție mașinile nepoților. Zilnic! Practic, pasiunea-i clar nu are limite.