Un Bentley de Grand Prix construit atunci când Cola se făcea cu frunze de Coca, iar oamenii mergeau la plajă îmbăcați în pardesiu.
Tradiție. Inginerie. Precizie. Viteză. Fiecare detaliu al mașinii transmite ceva. Asimilez pe cât pot ce are să comunice exteriorul. Eșapamentul lung promite niște tunete ce vor face să tremure pământul. Dacă vântul bate în direcția potrivită, o auzi cu siguranță înainte să apară la orizont. Pielea din jurul postului de condus și curelele ce țin capota în loc subliniază eleganța.
Parbrizele mici se reglează pentru a te feri puțin de vânt sau pentru a oferi aerodinamică. Fante de aerisire, nituri, spițe, conducte și câțiva metri pătrați de aluminiu polișat ce formează caroseria stau aranjate înaintea mea mai altfel ca oricând. Contemplez echivalentul unei mașini de Formula 1 din anii ‘30.
Interiorul, mult spus în accepțiunea actuală a termenului, m-a fermecat irecuperabil prin bordul cu cele câteva indicatoare înnobilate de patina timpului. Surprinzător impactul acestor ceasuri cu ace subțiri, lungi, cu vopseaua puțin sărită și a celor cu mecanismul lăsat la vedere. Parcă fiecare centimetru, și nu-s puțini, reprezintă straturi pe care trebuie să le descoperi pentru a înțelege complexitatea lucrării.
Distinsa doamnă a fost croită după preferințele familiei Singer, aflată în căutarea unui Bentley pretabil drumurilor ocazionale, neapărat cu portbagaj, suficient de performant pentru o zi la circuit. Pornindu-se de la un Bentley 3 Litri din 1927, au început lucrările la ce avea să devină un Bentley 3/8 Brooklands, cu motor de 8 litri. Restaurarea s-a desfășurat între 2004 și 2006 sub conducerea lui Stuart Fearnside la Ferma de Fructe a lui Stanley Mann. Acesta, personaj tipic englezesc, ajuns aproape sinonim cu marca în materie de vehicule istorice, le alerga la curse pe vremea când deveneau cu adevărat valoroase, iar alții se grăbeau să le pună la păstrat.
The Other Gun a ajuns pe diferite circuite precum Silverstone, Donington și altele, reușind victorii de clasă și câteva podiumuri. Fiind restaurată în perioada în care Stanley Mann avea în grijă și o altă mașină, are un nume inspirat de la cel mai celebru Bentley: Mother Gun.
Adică prototipul original Bentley 4 1⁄2 care a dărâmat recordul pe tur de circuit la Le Mans în 1927 și a condus cursa până la accidentul din virajul White House, unde a fost implicată alături de alte mașini. În 1928 a câștigat, iar în 1929 a terminat pe locul doi. Primise un motor 6 1⁄2 în 1934 și mult mai târziu a fost demontată.
Prin ’70, epava a ajuns cu mari sacrificii la Vaughan Davis, dar visul său de a duce Mother Gun la peste 130 mile/oră se fructifica abia după vreo 30 ani pe circuitul înclinat Millbrook (Brooklands fiind degradat), când bătrânul trecuse de 76 de primăveri. A atins 137, adică 220 km/h. Cu scurta istorioară voiam doar să subliniez faptul că The Other Gun are un motor mai mare, de 8 litri, nu de 6 1⁄2, iar mașinile sunt practic surori.
Bentley Boys erau genul de oameni, indecent de bogați, care obișnuiau să participe la curse și evenimente când mașinile de genul ăsta erau noi. Cel mai celebru dintre ei a fost Woolf Barnato, moștenitor al unei mine de diamante, care a și cumpărat compania Bentley și a salvat-o de la faliment, înainte să fie preluată de Rolls-Royce.
Woolf a câștigat trei ani consecutiv Le Mans. Nu concura pentru bani! Toți ne întrebam în timpul ședinței foto, care s-a întins pe niște ore, ce senzație ai avea conducând mașina asta la limita dintre autoconservare și istorie. Am găsit răspunsul într-o glumă a campionilor motocicliști care participă la Tourist Trophy pe Insula Man: aparent, după ce termini un TT și scapi cu viață, te calmezi cu cocaină.
Making of
Am avut destul timp să-l urmărim la lucru pe Radu Chindriș pentru că realizarea unei fotografii dura în jur de 40-50 minute și s-au făcut șapte în total.
Radu Chindriș este un fel de alchimist modern, cu halat și mănuși, care folosește niște substanțe cu miros ciudat și metode care la vremea lor erau probabil confundate cu magia de către oamenii de rând. Produce ceea ce noi numim fotografii. Are în dotare mai multe aparate dar, în ziua cu pricina, a venit încărcat cu unul construit pe la 1860. Spun „încărcat” pentru că nu poți pleca de acasă cu ruscac și un trepied. El a venit cu o ambulanță scoasă din uzul medical, transformată în studio foto mobil și burdușită cu cele de trebuință.
Radu reînvie niște tehnici demult apuse și aproape uitate. Ambrotipia, sau dacă vreți fotografia polaroid de acum aproape două secole, presupune pregătirea unei suprafețe plate, de regulă sticlă, cu o soluție de colodiu și argint, apoi expunerea ei cât este încă udă în camera cu burduf (aparatul) pentru imprimarea imaginii. Există un singur original, iar acesta este un pozitiv. Asta înseamnă că zonele întunecate și cele luminoase se percep exact așa cum sunt, nu invers ca în cazul filmului fotosensibil.
