Fața Mării Negre poate fi înspăimântătoare atunci o vezi printr-un prabriz de-o șchioapă, în rafale violente ale evacuării. AC Shelby Cobra e furtuna trimisă de Poseidon ca să își arate că zeii există și că, demult, tare demult, au construit mașini.

Motorul lui Tipo bolborosește amenințător pe autostradă, iar norii apasă pe moralul meu cu puterea cu care apăs eu pedala de accelerație. Cele două ore scurse de la București la Constanța au fost pline de o liniște apăsătoare. Liniștea dinaintea furtunii. Un clișeu care s-a potrivit ca o cheie franceză pe șirul evenimentelor din acea zi.

Parcarea portului, care geme de mașinile turiștilor pe timp de vară, era pustie. Pustie și decorată sonor cu pleoscăitul valurilor izbite de stabilo- pozi. M-am cățărat pe unul dintre ei ca să privesc în zare. Și în șuieratul ăla de vânt venit de pe mare, cu un cazino bătrân și zdrelit pe fundal, ne-am întâlnit. El îndrăcit, bolborosind a furie oarbă, dar zvelt ca Zburătorul din visele fecioarelor. AC Shelby Cobra. Ce mașină! Ce apariție! Îți zdruncină retina chiar și acum, când ești deja ros de exagerări estetice ale unor producători ca Toyota, Citroen sau Lamborghini.

Primul instinct a fost să-l pipăi. Să-mi trec mâna peste caroseria argin- tie, fină, ca un glonț abia ieșit de pe țeavă. Aluminiul e rece ca gheața. În schimb, țevile de eșapament laterale sunt la fel de fierbinți ca niște cilindri proaspăt turnați. Aud în fundal: „E, totuși, o replică”. Aiurea! Atunci când o navă spațială aterizează în fața ta nu te întrebi dacă au creat-o americanii într-un studio sau chiar e venită din altă galaxie. Te tulburi ca un muritor de rând. Și atât!

Povestea lui AC Shelby Cobra începe în anul 1962, într-o perioadă în care piața auto din Marea Britanie mustea de constructori mici, de nișă, care căutau să se afirme. Printre ei și AC Cars, producătorul unui roadster de mici dimensiuni, construit pe un șasiu tubular din oțel, cu panouri de caroserie din aluminiu. În 1959, în cadrul cursei de 24 de ore de la Le Mans, toată lumea avea să noteze performanța micului constructor englez, alintat de public Ace. Când spun „toată lumea” mă refer și la Carroll Shelby, un pilot american ce a ținut prima pagină a prestigioasei publicații Sports Illustrated în 1956 și 1957.

Carroll luase parte la opt curse de Formula 1, iar în 1959, când dădea nas în nas cu mașina celor de la AC Cars pe circuitul de la Le Mans, termina cursa pe prima treaptă a podiumului cu un Aston Martin DBR1.

Le Mans 1959 va rămâne astfel în istoria automobilului drept cursa care a intersectat două destine menite să devină uriașe împreună: Carroll Shelby și AC Cars.

După ce se retrăgea din activitatea competițională, pilotul american înființa o școală de pilotaj și compania Shelby American. Mai apoi, în 1961 îi convingea pe cei de la AC Cars să-i livreze peste Ocean caroseria roadsterului, modificată însă pentru a putea primi în pântecele sale un motor adevărat, adică un V8 proaspăt ieșit din turnătoriile Ford, cu o capacitate de 4.3 litri.

Carroll Shelby ceruse un motor și celor de la Chevrolet, dar aceștia au refuzat, pe motiv că ar canibaliza vânzările unei alte mașini vedetă la acea vreme: Corvette.

Salvarea vine de la Ford

Ford își dorea însă un rival pentru Corvette, așa că a îmbrățișat rapid ideea lui Shelby, care primea primul prototip de șasiu și caroserie în data de 2 februarie 1962, pe ae- roportul din Los Angeles. Opt ore mai târziu îi monta o transmisie și începea testele pe șoselele din California. Restul e istorie.

Carroll Shelby a produs puțin peste 130 de exemplare ale primului Cobra. A urmat o versiune îmbunătățită în 1962, care primea modificări ale sistemului de direcție. Alte 528 de unități ale acestei versiuni au luat naștere până în 1965. O a treia variantă, dezvoltată pe un șasiu nou, cu susținerea Ford, venea cu un motor fantastic: 7 litri și 425 de cai putere. Cea mai rapidă mașină din lume la acea vreme.

Și, de parcă nu era suficient, a existat și o versiune de competiție în cazul căreia motorul livra 485 de cai putere. Aceasta din urmă a ajuns în Statele Unite pentru a-l ajuta pe Carroll Shelby să participe la competițiile din 1965. Mașina ratează însă omologarea și doar 56 de exemplare sunt produse, din cele 100 plănuite. Mai mult, 31 dintre cele 56 rămân nevândute și primesc parbriz pentru a putea fi conduse pe șoselele din SUA.

Dacă ne gândim că astăzi un astfel de exemplar denumit SC (semi-com- petition) ajunge la 5 milioane de euro, atunci decizia a fost bună. Una dintre cele mai scumpe mașini americane vândute vreodată la o licitație este un AC Shelby Cobra, adjudecat pentru 14 milioane de dolari.

Sosia perfectă

În fața mea nu se află un AC Shelby Cobra de milioane de euro. Este o re- plică. Și ea extrem de rară. A fost construită de americanii de la Factory Five Racing și asamblată impecabil în România. De ce? Pentru că Factory Five se adresează doar pasionaților, doar bărbaților cu suflet de copil, dornici să asambleze cu mâinile lor mașina emblematică pe care o vor conduce. Și ce sentiment trăiesc oamenii ăștia!

Caroserie din aluminiu. O atenție la detalii soră cu Japonia. Amortizoare KONI. Anvelope vintage care să scoată în evidență fundul ăsta de Nicki Minaj, motor V8 de 5 litri și peste 400 de cai putere.

Scaunele îmbrăcate în piele neagră mă lipesc cu fundul de asfalt. Totul în jurul meu e căptușit cu o mochetă neagră, implicit consola centrală în mijlocul căreia tronează levierul schimbătorului. Bordul e simplu. Câteva ceasuri și comutatoare care pornesc farurile sau ștergătoarele. Contactul e tot pe consolă.

Răsucesc cheia care îmi aduce aminte de aia pe care o purtam la gât în școala generală. Apăs butonul de pornire, motorul tușește scurt și apoi începe să bolborească ceva nedescifrabil, asemeni unui șaman care ros- tește incantații printre dinți.

Îmi prind cu greu centurile de siguranță în șase puncte, apoi ochii îmi cad în oglinda retrovizoare montată pe bord. „Oare pot să mă lupt cu această Cobră?”

Până să termin monologul ăsta stupid și siropos, piciorul stâng calcă instinctiv ambreiajul, schimbătorul este în treapta întâi, iar mașina începe să se miște ușor. Pare incredibil, dar toate comenzile se leagă foarte simplu. După primii 100 de metri realizez că de fapt mașina asta se conduce ușor.

Porțile care străjuiesc Portul Constanța se deschid, iar evacuările care mă înconjoară încep să înșire arii baritonale cum n-am auzit niciodată. Parcă Frank Sinatra, James Dean și Sammy Davis Junior cântă imnul Americii din toți plămânii. Sunetul este înălțător. Bate orice Maserati sau Lamborghini al zilelelor noastre.

Treptele cutiei sunt foarte scurte, așa că mă trezesc rapid în a treia și piciorul drept ciupește lacom din accelerație. Spatele mi se înfige în scaune, iar ultimele vertebre parcă se tasează. Cutia toracică nu înțelege ce-i cu inima asta care e pe punctul de a sări afară. Bicepsul și tricepsul acționează ca un forceps asupra volanului mic, pe care îl învârt greoi. La unele viraje mă lovesc neîndemânatic de portiere.

AC Shelby Cobra este una dintre cele mai brutale mașini pe care le-am condus. Te conectează perfect cu drumul și cu herghelia de sub capotă. Accelerația este gata să-ți dea capul pe spate. Și nu rezist tentației, imediat ce anvelopele Goodyear Eagle mușcă din piatra digului de larg din Portul Constanța. Adică limba aia de uscat care se întinde în Marea Neagră pe o distanță de câțiva kilometri.

Sub mine sunt tone de piatră și stabilopozii inventați de inginerul român Mircea Ulubeanu. Asfaltul susține replica unei mașini ame- ricane fulger. Și fulgerător las în urmă cele câteva nave de război românești și singuraticul submarin autohton, Delfinul.

Motorul V8 rostește, parcă, incantațiile lui Carroll Shelby și dă viață caroseriei din aluminiu.

Gata! În dreapta mea e doar marea. Urlete necontrolate, vibrații în volan, miros de benzină, fum, un zâmbet larg. Și multă piele de găină. Avalanșa de adrenalină este curmată brusc de o barieră mișelească, montată în dreptul Farului Alb, construit în anul 1972. Adică atunci când AC Shelby Cobra devenise deja o legendă.

Cobor cu grijă, de teamă să nu mă ating de evacuările încinse. Bucata asta de metal e ca un taur înspumat care suflă greu după ce și-a răpus matadorul. Corida mea s-a terminat.

Sunt victima unei dihanii care și-a câștigat dreptul de a intra în vitrina celor mai râvnite mașini din lume. O privesc goală. Ca pe o dragoste de-o vară. La mare.