Alex, Alessandro pe numele de botez, a murit și a înviat. Ca om și, totodată, ca pilot. Se întâmpla în 2011, pe 15 septembrie. Până atunci își urmărise visul din copilărie, pilotase la cel mai înalt nivel. A început cu karting, a urcat treaptă cu treaptă până a ajuns să respire aerul zeilor motorsportului, cel din Formula 1 – să nu uităm cam ce perioadă a trăit în Marele Circ, în anii ’90.
Deși automobilismul îi dăduse enorm în viață, tot el îi și luase; la 13 ani și-a pierdut o soră într-un accident. Pericolele pe care avea să le înfrunte cursă de cursă în pasiunea sa nemărginită nu erau văzute chiar cu ochi buni de familia-i care trăise deja o tragedie. A fost dublu campion în seria americană CART, în 1997 și 1998 și părea că va pune un ușor monopol acolo. Ambițios din fire, s-a întors în Formula 1; din păcate nu a reușit să beneficieze de un volan care să îl ajute să devină campion, apoi, în 2000, a făcut altă cale întoarsă spre CART Series.
A urmat fatidicul moment – EuroSpeedway, Lausitz (estul Germaniei), o cursă relativ normală până cu 13 tururi înainte de final. A forțat, simțea că poate fi victoria lui, s-a răsucit și în câteva miimi de secundă s-a făcut negru complet. Pe asfaltul încins se dezlănțuise iadul când Alex Tagliani, unul dintre urmăritorii săi, nu a mai putut să evite monopostul lui Zanardi și pur și simplu l-a spulberat, rupându-l în două.
Minute ce au părut ani pentru paramedicii de pe pistă, un elicopter care l-a transportat către spital în alte 56 de minute și o operație de 3 ore. Dacă destinul ar fi jucat la pariuri atunci, cu siguranță că ar fi pus toți banii că moare. Ea s-a rugat încontinuu, fără oprire. Îi jurase că îi va fi aproape la bine, atunci venise momentul să-i fie aproape și la greu – Daniela, soția, stâlpul cel mai important din viața lui Zanardi.
Pierduse trei sferturi din sângele din corp; mai grav, își pierduse ambele picioare. Doctorii nebuni transpirau abundent în efortul de a nu-l lăsa pradă sorții. Lumina s-a reaprins – l-au salvat, l-au născut a doua oară. Își dedicase de atâtea ori sufletul curselor. Din acel moment li se dedicase și cu trupul…
Când „imposibil” nu este decât un cuvânt
Își amintește de momentul în care s-a trezit din comă. Petrecuse o săptămână pe tărâ- mul dintre viață și moarte. Nu știe să explice cum de, dar nu a fost deprimat. Problema lui nu era cum să se consoleze că nu va mai avea picioare, ci cum avea să facă toate lucrurile pe care le mai avea în cap, fără ele… Caracter!
Ceva din adâncul său l-a făcut să conștientizeze că, în viață, chiar și cele mai mari înfrângeri se pot transforma în victorii. Într-un interviu a recunoscut că înainte de 15 septembrie 2001, când se gândea la ele, accidentele îl îngrozeau. Era convins că în eventualitatea unei invalidități s-ar sinucide. Toate gândurile negre i-au pierit când, chiar și fără picioare, încă trăia. I se mai oferise o șansă și a fost hotărât să profite de ea.
Se spune că atunci când îți este frică îți tremură genunchii. E un prim semn al tentației de a renunța. El nu mai avea genunchi, deci învinsese deja frica. La trei luni de la accident, în ziua externării, nebuna aia de Daniela l-a așteptat la spital cu un automobil modificat pentru a putea fi condus doar cu ajutorul mâinilor. Viața lui nu se terminase, viața lui se modifica. Dacă nici ea nu îl cunoștea bine pe italianul acesta căpos, cine putea să o facă?
A primit alte picioare, doar că din titan. La doi ani distanță, în 2003, s-a întors la volanul unei mașini de curse. Era mult mai greu din momentul acela, pentru că trebuia să învețe să piloteze accelerând și frânând tot cu mâna. A efectuat, simbolic, 13 tururi pe EuroSpeedway, adică fix cele 13 tururi pe care le mai avea de alergat în după-amiaza de 15 septembrie. Destinul murea de ciudă!
Dar cum i-ai putea vorbi unui om despre destin, când, la cinci ani de la un accident aproape fatal, se urcă într-un monopost de Formula 1 modificat pentru dizabilitatea sa și reușește un timp de 1 minut, 18 secunde și 4 zecimi? Era 2006, pe circuitul din Valencia, unde echipa F1 BMW testa.
Odată, într-un interviu, a întrebat: ce înseamnă „imposibil” cu adevărat?…
Zanardi pilota prima dată un monopost după întâmplare și reușea să lege 16 tururi. Sau, mai bine zis, doar 16, timp în care pilotul oficial de teste al celor de la BMW obținea un personal best al zilei de 1 minut, 18 secunde și 2 zecimi. Care pilot, iertat să fiu pentru omisiune, se numește Sebastian Vettel… Cele (doar!) 2 zecimi reprezintă numai una dintre miile de pagini savuroase ale vieții lui Alessandro Zanardi.
A mai testat apoi și pentru programul DTM, iar în sezoanele 2008 și 2009 a concurat în Campionatul Mondial de Turisme, de fiecare dată cu constructorul BMW, reușind chiar și patru victorii. În 2015 a alergat în Cursa de 24 de ore de la Spa Francorchamps alături de Bruno Spengler (campionul DTM din 2012) și de Timo Glock (ex. Formula 1). Fantasticul efort a devenit subiectul filmului-documentar No Limits, produs de Tim și Nick Hahne. Se pare că iron man-ul Zanardi nu-și găsește limitele; poate pentru că nu are…
Aur curat
În paralel cu viața automobilistică agitată de după accident, Zanardi s-a apucat și de paraciclism, de handbike (un soi de bicicletă modificată pentru a putea fi acționată doar de puterea brațelor). Avea nevoie de o provocare și o găsise. A început timid, cu un maraton, apoi a țintit din ce în ce mai sus. Este de opt ori Campion Mondial la această disciplină. Când vorbește despre subiect se încruntă; pentru că au existat tot felul de comentarii răutăcioase, o spune răspicat: doar numele „Zanardi” nu ar fi putut triumfa de la sine, a fost nevoie de multă muncă și de sacrificii pe măsură.
Au urmat Jocurile Paralimpice de la Londra, în 2012. Două medalii de aur și una de argint l-au transformat pe cel care era deja un exemplu pentru piloții din toată lumea și într-un exemplu pentru sportivii cu dizabilități.
Am avut onoarea să îl întâlnesc. Și-am dat ochi în ochi. M-a săgetat! Dacă m-ați fi pus să-mi spun numele în clipa aceea aș fi eșuat cu lejeritatea cu care săruta cea de-a șasea medalie paralimpică din carieră, la Rio de Janeiro, cu doar câteva zile în urmă. Asta se întâmpla la Monza, în septembrie 2016, la un eveniment dedicat celei de-a doua ediții a Jocurilor Paralimpice la care făcea senzație. Ca și în Regatul Unit, în Brazilia împușcase un argint și două de aur. Pac, scurt pe doi! Ei, bine, ce s-ar mai putea spune?
A împlinit 50 de ani pe 23 octombrie 2016, în chiar anul centenarului BMW, brand al cărui ambasador global este, începând cu anul 2014. Sunt 50 de ani în care giganticul suflet din Bologna a uimit cu vârf și îndesat. Și la cât de hotărât pare, mai are multe surprize în joben. Voi încheia cu prima replică adresată nouă, celor ce îl așteptam cu sufletul la gură la conferința de la Monza, în fapt o întrebare atât de puternică: „așteptați pe cineva special de v-ați adunat aici?”
