O destinație, sau măcar o direcție, și strictul necesar în bagaje. Pleci într-o călătorie în care ești expus naturii și oamenilor la alt nivel decât ai fi într-o mașină. Te bucuri de plimbare, iar pe drumul de întoarcere te gândești la următoarea.

Break, diesel? Și automat, să nu uităm. Este o glumă cu un sâmbure de adevăr despre Honda NC750X DCT. DCT înseamnă în traducere liberă transmisie cu dublu ambreiaj și este o cutie automată cu 6 trepte, aflată la a treia generație. După câteva mii de kilometri parcurși la ghidonul unor modele diferite echipate cu ea, n-am surprins-o greșind în nicio împrejurare. Totuși, n-am petrecut mult timp în off road cu Africa Twin, unde un ambreiaj clasic ar fi ajutat cu siguranță la unele manevre.

Break din simplul motiv că după ce îi montezi cutiile ai suficient spațiu de bagaje încât să nu fii nevoit să cari un rucsac. Un amănunt care devine un adevărat lux după câteva zile de mers. Diesel pentru că motorul de 745 cmc a fost construit să ofere cuplu la turații joase și să consume aproape nimic. Dezvoltă 55 CP la o turație întâlnită mai des în auto decât la moto, 6.250 rpm, iar consumul mediu după aproape 2.000 km a fost de 3,5 l/100 km. Exact cât cel declarat, cam jumătate din cât ar consuma o motocicletă obișnuită.

Jurnal de drum

Am plecat din București într-o zi de marți, la prânz. Mi-am adus rapid aminte ce plăcut e să ai automată, că nu trebuie să te chinui cu ambreiajul atunci când manevrezi motocicleta la viteză mică prin trafic. Chiar și cu acele cutii montate poți strecura acest NC750X printre mașini. Iar motorul nu degajă cine știe ce căldură. Pe DN 1 încă se mai lucra undeva până la Brașov, dar n-avea rost să ocolesc… eram totuși cu motocicleta. La Sinaia m-a prins ploaia dar, ca să îmbrac peste echipament costumul de ploaie însemna mai întâi sa mă fac fleașcă încercând să-l pun. Am renunțat.

La Târgu Secuiesc am făcut pauză de masă pentru că ploua torențial și nu mai vedeam. Numai bine că a fost și grindină în timpul ăsta. În general, micile neajunsuri aduc cu ele ceva plăcut. Chiar și ploaia de care mă plâng mereu deschide porii naturii, care te vrăjește apoi cu miresme crude. Am plecat spre Tușnad mai mult la pas, admirând natura în lumina caldă a asfințitului. Prima zi s-a încheiat la Toplița unde, dacă sunteți curioși, puteți vedea singura cascadă mezotermală din Europa. Am ajuns prea târziu la un restaurant surprinzător de arătos (Izabella) și, pentru că aproape închisese, am mâncat niște sandvișuri la magazinul non stop de lângă parc. Studențește.

Excursia cu grupul

Îmi place când se pleacă într-un grup restrâns. Dar la plimbarea asta am avut o variabilă necâștigătoare. Viteza medie a fost destul de mică și aici e ca în filme, “leave no man behind”. Am plecat spre debarcaderul Ceahlău și pe drum am făcut o nouă vizită la Borsec. Mici reparații ici, colo și ceva construcții în desfășurare, însă tot ai impresia că ești într-un platou de filmare al unui film apocaliptic. Frumusețe lăsată în paragină. Totuși, dacă ai suficientă imaginație, încă mai că poți auzi ecourile petrecerilor de altădată.

Am ajuns la debarcader, am servit o cafea la ibric și am trândăvit. Apoi am plecat spre Săpânța. Mereu sunt surprins de ce drumuri bune avem. Nu acolo unde contează atât de mult logistic și nu sunt autostrăzi dar, ce drumuri bune avem!

Culorile sunt vesele

Prima cruce cu poveste a fost făcută prin 1931 de Stan Ioan Pătraș, fondatorul Cimitirului Vesel. Sculptate în lemn de stejar, crucile spun pe scurt povești de viață. Cele amuzante sunt semnalate cu o bulină galbenă. Puține la număr. Mesajul general transmis e că moartea face parte din viață și ar trebui primită cu mai multă seninătate.

O chestie care se spune că ar fi transmisă de la daci. Nu e vorba despre cei care au inventat laserul ci, mai simplu, de la strămoșii noștri. La fel cum sunt funiile pictate sau sculptate pe la porți, reprezentând pomul vieții. Toate bune și frumoase până ajungi la crucile copiilor și la cei plecați prea devreme. Merită drumul? Absolut. Lucru confirmat și de faptul că Cimitirul Vesel de la Săpânța face parte din patrimoniul Unesco.

Șpan, cărbuni, pedală

De la Sighet spre Baia Mare, pe la Pasul Gutâi mai exact, am găsit una dintre cele mai frumoase bucăți de drum de la noi din țară, cu un asfalt impecabil. Venise timpul să pun la treabă motocicleta. Deși orientată spre confort, este ușor de alergat pentru că are un centru de greutate jos. Am trecut cutia de viteze din modul D în S, în regimul cel mai înalt de turații (din cele trei disponibile pentru S). După 3.500 rpm simți destul de bine vibrațiile dar, ce mai contează când te distrezi? După câteva viraje au început să atingă scărițele, așa că m-am mișcat eu mai mult în șa. Cu trase ceva mai îngrijite, NC-ul a devenit foarte distractiv. Frâne bune, furcă față moale dar cooperantă și cuplu suficient livrat de motor. L-am mai chinuit puțin pe Transalpina, unde pe urcare consumul a crescut pentru câțiva kilometri la 4,2 l/100 km. Este unul dintre argumentele cele mai bune pentru a-l cumpăra.

Confortabil peste așteptări, cu a sa ergonomie surprinzătoare, este un partener ideal de drum. Șaua este suficient de îngustă să explorezi un drum lateral de pământ fără să-ți inhibe mișcările dar, suficient de lată încât încât să faci sute de kilometri pe zi fără să te afecteze. Micul torpedo așezat în locul rezervorului clasic oferă și un spațiu de depozitare deosebit de util. Am aruncat în el toate mărunțișurile. În plus, are și priză de încărcare.

Singurul minus real pe care l-am găsit este parbrizul. Deși dirijează curenții de aer atât de bine în jurul pilotului, când a plouat mi-am udat doar mâinile și ghetele, crează niște turbulențe la nivelul căștii care devin supărătoare la drum lung. În rest, te vei atașa de acest Honda NC750X DCT pe măsură ce faci mai mulți kilometri. Nu este un model spectaculos, ci unul care livrează spectaculos de consecvent în orice situație. Iar polivalența lui îți permite să hoinărăști pe orice drum îți iese în cale.