Ne-au atras mereu pasiunile atipice care-i încearcă pe oameni. Creșterea păsărilor de pradă n-avea cum să nu ne stârnească interesul, evident. O îndeletnicire peste care nu dai la tot pasul în România.
Anul trecut, atunci când am participat la Triatlonul de la Sfânta Ana, o competiție în cadrul căreia proba de înot se desfășoară chiar în lac, fiind singura zi din an când este permis acest lucru, am descoperit un domn cu o pasiune atipică. Ne-am propus să revenim pentru a-i cunoaște „copiii”, păsări de pradă crescute și antrenate pentru o meserie care s-a cam pierdut pe aceste meleaguri, cea de „șoimar” (sau, după unele denumiri, falconer).
Pentru mulți, creșterea păsărilor este o îndeletnicire plină de satisfacție, fie că discutăm despre columbofili (crescătorii de porumbei) sau despre cei care îngrijesc păsări exotice (peruși, canari ori felurite alte specii de papagali). Creșterea păsărilor de pradă pare, din exterior, o pasiune mai complicată, oarecum excentrică.
Ei bine, ea nu este o îndeletnicire recentă, ba din contra. Șoimăria se practică de sute de ani. Fie că discutăm despre vânătoare propriu-zisă (practicată încă în multe țări, cu precădere în Asia) fie că discutăm despre acțiuni de ținere sub control a sporirii unei specii (ceea ce în limbaj modern se numește „bird control”).
Cel care ne-a introdus în această lume interesantă este nepot de șoimar, de unde și pasiunea, insuflată de bunic. Dacă în România s-a cam pierdut această îndeletnicire, el a locuit vreme de câțiva ani în Marea Britanie, unde chiar își câștiga existența practicând această meserie. Ca să fie mai ușor de înțeles, dau câteva exemple de acțiuni de tip „bird control”.
La Londra, în una dintre principalele atracții turistice ale orașului, Piața Trafalgar, înmulțirea fără măsură a porumbeilor a constituit la un moment dat o problemă. A fost nevoie ca omul să intervină cât mai corect posibil, iar această intervenție s-a făcut cu păsări de pradă, cumva într-un bun mers al naturii. Din motive similare au existat intervenții de genul și la turneul de tenis de la Wimbledon sau, o acțiune la care a participat chiar crescătorul nostru, la un spital din Marea Britanie se înfundau aerisirile de la sistemele de ventilație pentru saloanele de chirurgie cu excrementele păsărilor și din cauza faptului că acestea își făceau cuiburi în ele. Mai mulți viruși proveniți de la exemplarele aciuate au fost detectați, așa că s-a apelat tot la o acțiune de „bird control”.
Poate că sună puțin cam brutal, dar este o intervenție mult mai aproape de bunul mers al faunei decât cea prin intermediul vânătorilor, de exemplu. În România, am luat contact direct cu o astfel de problemă la Baza Aeriană 86 de la Borcea, unde stolurile de ciori care-și fac veacul în zona pistei pot produce dezastre la decolarea avioanelor de vânătoare. Pentru că la noi nu este reglementată această acțiune de bird control, la Borcea se acționează prin intermediul cartușelor cu alice sau cu ajutorul generatoare de zgomot care alungă păsările.
O pasiune care necesită atenție
Din poveștile la care am asista în timp ce am admirat două dintre exemplarele prietenului nostru – un uliu cu coadă roșcată și un uliu cu umăr roșu (Harris Hawk) – am înțeles că nu este nici pe departe la îndemâna oricui să se apuce de așa ceva. Este absolut necesar să stai zilnic cu pasărea, să te aibă în preajmă, să simtă că poate avea încredere în tine. Ele sunt ținute separat, în voliere individuale.
Păsările sunt achiziționate de foarte mici, de la doar câteva zile de viață și pentru o relație corectă cu crescătorul este ideal să nu-și schimbe stăpânul. În țara noastră, în libertate trăiesc aproximativ 20 de specii de păsări de pradă. În captivitate se întâlnesc și specii exotice, importate în special din vestul Europei. Un pui poate costa câteva sute de euro (spre exemplu un pui de Harris Hawk este cam 600-800 euro) dar prețul poate ajunge și la mii bune (șoimul nordic are un preț cuprins între 6.000 și 12.000 lire sterline, în Emiratele Arabe Unite, acolo unde această pasiune este una dintre preferatele elitelor).
Pentru a putea face demonstrații, pentru că un șoimar poate participa și la acțiuni de genul, e nevoie să se lucreze foarte mult cu pasărea. Aceasta este eliberată după ce i se montează un emițător, iar șoimarul trebuie să știe cum să o ademenească; folosește carne pentru a-i trezi interesul și pentru a-i dezvolta instinctul de pradă. Nu de puține ori, însă, păsările nu se întorc, iar luând urma emițătorului, șoimarul pleacă în căutare. Astfel de întâmplări pot dura ore bune, chiar și mai multe zile. Iar marea problemă nu ar fi costul propriu-zis al păsării, ci faptul că ele nu sunt pregătite 100% pentru a supraviețui în libertate.
Buna creștere a unei păsări de pradă ține foarte, foarte mult de alimentație. Este obligatoriu ca meniul zilnic să conțină trei elemente (carne, pene sau blană și oase). Pentru că sistemul digentiv al prădătorilor este adaptat de așa natură. Doar cu carne macră, de exemplu, pasărea s-ar îmbolnăvi și ar muri destul de repede. O dată la două zile, o pasăre precum cele pe care le-am întâlnit noi consumă un porumbel, un pui de găină, o prepelită sau un iepure; a doua zi trebuie să mânânce aproximativ jumătate din cantitatea aceasta și tot așa. Pentru că unele dintre cele mai mari probleme ale lor sunt legate de digestie, există peleți speciali care sunt achiziționați din comerț, pentru a completa hrana propriu-zisă.
Vederea este esențială pentru un prădător. Se spune că văzul unei păsări de pradă este cel puțin de patru ori mai bine dezvoltat decât cel al omului sănătos. De aceea, orice problemă de sănătate ori de stare a păsării se poate observa în ochi, când aceștia devin tulburi. Șoimarul are grijă să-și verifice zilnic „copiii” la acest capitol. La final, ca fapt inedit, după ce am petrecut ceva timp în compania lor am înțeles un lucru – din fericire, nu pe pielea mea – nu de cioc trebuie să te temi, așa cum poate că suntem tentați mulți, ci de gheare. Forța lor este impresionantă.
