Nu cred că există cineva în România, care să nu fie total deconectat de la realitatea cotidiană, să nu-l recunoască. De principiu jurnalist, Adelin Petrișor a mutat, de multe ori la extrem, granițele meseriei pe care o prețuiește atât de mult. Dar, chiar și omul cu povești are povestea sa.
Mă gândeam de ceva timp la acest material, dar aveam totodată o reținere oarecare. Personajul pe care doream să-l descopăr are exact o îndeletnicire de genul – descoperă povești și personaje, caută adevărul și încearcă să îl ofere marelui public într-o formă cât mai ușor de asimilat. Practic, misiunea mi-a fost să conturez pe scurt povestea unui om care se alimentează din povești de viață. Greu!
Are 42 de ani, dar dacă te pui „la gura sobii” cu el, ai de băgat la cap istorisiri de parcă ar fi la a mai multa viață la activ. În liceu a ajuns, la îndemnul unei prietene, să dea o probă la un post de radio local. Muzica îi plăcea, cu tehnologia modernă de la acea dată se împăca, de vorbit mult nu se punea problema, ce să mai, toate ingredientele unei cariere în lumea undelor. Un an de zile i-a fost permis să se joace la butoane și să învețe cu ce se mănâncă meseria de DJ. Nu a fost plătit, dar nu a contat.
După ce a început facultatea s-a mutat în București, dar weekend de weekend se întorcea în Buzăul natal pentru a-și delecta ascultătorii. A intrat în vederile șefilor, pentru modul în care se dăruia muncii și pentru tenacitatea de care dădea dovadă. De aici până la a fi „transferat” la București nu a fost decât un pas.
Doar că în capitală a dat pupitrul de DJ pe un post de redactor într-o agenție de știri. Cunoștea bine două limbi străine, avea un entuziasm debordant și părea că munca în mijlocul activităților cotidiene i se pretează mai bine decât cea de la mixerul din studio. Și așa a și fost. A debutat ca reporter pentru jurnalul de știri al primului post de televiziune privat, defunctul Tele7abc.
Au urmat primele ieșiri în teren, apoi primele deplasări. Examenul maturității sale de „reporter special” l-a dat la prima ieșire într-o zonă de conflict, în 1996, în Liban. Ar fi putut să se sperie, să dea înapoi. Din contra! A fost doar prima transmisiune dintr-un loc ce concura iadul, doar că pe pământ. Au urmat apoi Albania (1997), unde a și fost luat prizonier pentru câteva ore, Algeria și Irak (1998), campania NATO din Iugoslavia (1999), Afganistan, Cisiordania și Gaza (2002), din nou Irak în 2003, unde împreună cu cameramanul Florin Dobre au fost singurii români prezenți pe toată durata bombardamentelor americane. De altfel, în Irak s-a mai întors în 2004, 2005, 2006, 2007 și 2008. În 2006 a fost în Liban și Israel, de unde a transmis din timpul războiului cu Hezbollah. În 2011 a asistat de la fața locului la alte două evenimente importante – schimbarea regimurilor politice din Egipt și din Libia.
Și nu numai! 2005, Libia, asistă la prima întâlnire a unui oficial român cu Muammar Gadaffi, după ridicarea sancțiunilor. Mai devreme, în 2000, asistă neputincios la operațiunile de salvare a „prizonierilor” de pe submarinul rusesc Kursk. Nicio șansă pentru ei. Grea meserie pentru el…
În 2001 ascultă cântecul de lebădă al stației spațiale MIR, a simțit cum miroase moartea adusă de teroriști la luarea de ostatici de la Moscova, din 2002, sau imediat după atentatele din Turcia și de la Madrid (2004).
Caracter puternic? Păi cum altfel, ca să ajungi să stai de vorbă față în față cu Yasser Arafat (2002), când acestuia îi băteau pe la ușă proiectile israeliene? În 1999, rebelul Jeliko „Arkan” Raznatovic îi dădea un interviu, în timp ce Belgradul era nenorocit de bombe. Dintre greii cu care a mai avut plăcerea profesională de a mai face materiale aș mai aminti doar de Mohammad Fadlallah (liderul spiritual al grupării Hezbollah), șeicul extremist Omar Bakri sau Michael Hayden (șef peste CIA și NSA timp de 10 ani).
Contrastele vieții
În 2009 a făcut o pauză. A pus pe „hold” planetă și s-a dedicat vreme de șapte luni unui nou univers. Atunci s-a născut fiica sa, Smaranda, pentru care a hotărât să dețină exclusivitatea primelor luni de viață. A schimbat scutece și s-a procupat de activitățile normale de la începutul vieții unui suflet. I-a plăcut enorm momentul de haiducie în care în afară de rolul de tătic responsabil, se mai alinta din când în când cu câte o partidă de golf.
În 2010 s-a întors în focurile meseriei pe care o iubește, revenind în contingentul Televiziunii Române. În 2012, după ani de zile de încercări, ajunge la Phenian, odată cu sărbătorirea celor 100 de ani scurși de la nașterea lui Kim Ir Sen. Coreea de Nord este o experiență care îl va marca toată viața. Saltul nemilos în timp lasă răni în suflet. Chiar și lui, omul care a văzut de toate. Să fotografiezi soldați care adunau cu cârpe apa din gropile de pe un bulevard, să vezi oameni pentru care viață nu înseamnă decât bucuria unei porții de macrou congelat o dată pe an, poate, este cumplit. Doar vizita din super-închisoarea sinistră inventată de americani la Guantanamo (Cuba), din 2006, se poate ridica la același nivel de durere vis-a-vis de suferințele nemeritate la care poate fi supusă o ființă umană…
În contrast cu singurul desert de care a avut parte în „țara cu un singur gras”, Coreea de Nord, jumătate de măr tăiată în felii, la doar câteva luni distanță a cheltuit 1.600 de dolari doar pe cafea și ciocolată, în Tokyo, unde a stat 3 săptămâni pentru a turna două documentare la un an de la tsunami-ul care a redesenat Japonia.
DVR Adelin
Când ne-am întâlnit avea o mână bandajată. Pare greu de crezut că omul care a driblat gloanțe și proiectile în misiunile sale speciale, a fost „răpus” în timp ce decora un bostan pentru fiica sa, în preajma sărbătorii de Halloween. Ce să-i faci, ironiile vieții.
Are o poreclă, de curând, la care ține mult – DVR (Digital Video Recorder). De unde până unde? Păi, acesta este unul dintre punctele mari de interes ale vieții lui Adelin, chiar motivul pentru care ne-am deplasat la Baza Aeriană 86 Borcea, pentru o scurtă ședință foto. Ani de zile a fost fascinat de zbor. Și-a impus un țel, anume să împărtășească lumii din secretele piloților de vânătoare, cei mai cei aviatori.
După multe încercări, cereri și toate examenele medicale specifice unui pilot absolvite, a obținut aprobarea de a zbura. Are trei ore cu avion de antrenament, IAR 99 Șoim și, mult mai important, 16 ore de zbor cu super-sonice. A „debutat” în „dubla” unui MIG 21 Lancer în 2003; au urmat Eurofighter Typhoon, Saab JAS 39 Gripen și mândria armatei României, mai nou, F-16 Fighting Falcon. Norocos? Mai corect spus, un luptător care a știut ce-și dorește în viață. După toate astea, ce-ar mai putea să urmeze? Nici nu aveți idee. Are doar 42 de ani.
