Natura l-a făcut mare. Baschetul și mai și! Virgil Stănescu și-a clădit o carieră în urma căreia a devenit unul dintre cei mai mari jucători din istoria României. Și povestea-i nu s-a încheiat după ultimul fluier…
Îmi plac discuțiile libere, mereu mi-au plăcut. Iar din tiparele unui interviu clasic, forțat de întrebări tip să nu lase loc de prea multe detalii inedite, încerc să fug. Simțeam că dialogul cu Virgil avea să fie unul simpatic din momentul în care a stabilit locul de întâlnire. Ne-am văzut în curtea Colegiului Național Cantemir Vodă, în București. Deloc întâmplător! Pe chiar marginea terenului pe care și-a făcut ucenicia în baschet. Nici că se putea mai frumos de atât…
Virgil era un licean înzestrat genetic, mai solid decât colegii săi. Înșirase mai multe sporturi practicate la nivel de hobby și, inevitabil, panourile de baschet din curtea școlii aveau să facă și ele cu ochiul la un moment dat. Erau vremurile în care românilor li se deschideau orizonturile cu privire la spectacolul din NBA, o adevărată încântare la nivel sportiv.
Avea 17 ani, nu se omora cu școala, dar făcea mișcare ori de câte ori avea ocazia. Din curtea liceului, tatăl, amator de baschet, l-a dus la meciurile echipei susținute de compania la care lucra. De acolo și până la a-l arunca pe Virgil în ghearele unui sport profesionist nu a fost decât un pas. Băiatul tatălui avea să treacă la nivel profesionist, la echipa SOCED București. Astăzi, zâmbind larg, Virgil își amintește că în mai puțin de doi ani, raportul de forțe s-a schimbat, iar domnul Stănescu a devenit, rapid, cunoscut drept tatăl jucătorului de lot național.
S-au ars etape, cumva. Deși i-au lipsit anii de juniorat, Virgil a compensat prin talentul nativ și prin etica muncii. Avea 204 cm în liceu, un fizic bine clădit, iar un curent de reorganizare a loturilor naționale de tineret ale României l-a adus rapid în aria de selecție. Iar de acolo a urcat. Sus.
Alegerea
Copilul care s-a inventat aproape din senin a ajuns, la finalul liceului, să fie curtat de echipe profesioniste din Europa. Și-a dorit să nu neglijeze școala, s-a apucat de o facultate tehnică, însă ofertele deveneau din ce în ce mai tentante. Povestește cum, pentru România sfârșitului de ani ’90, un salariu de 3.000 de mărci germane pentru un puști de nici 20 de ani era fabulos! Dar, alegerea a fost alta: a accesat o bursă de studii și a plecat la un colegiu din Alabama de Sud, Statele Unite ale Americii, patria baschetului spectacol. Trei ani a jucat la nivel de colegiu. Bine, să ne înțelegem, baschet în săli cu până la 15.000 de spectatori fanatici meci de meci, căci acela-i nivelul.
Și a mai fost ceva. În cei trei ani de școală a învățat să iubească învățătura. A fost încântat de sistemul nord-american, de a plia materia după nevoile unui sportiv de performanță și de a nu-i pune bețe inutile în roate, cum se mai întâmpla prin România. Se antrena mult, învăța, dar a fost nevoit să-și câștige și banii de buzunar. A lucrat la unul dintre birourile universității pe care a frecventat-o, la serviciul de integrare a studenților străini. În plus, în timpul liber, au fost situații când comercializa hot dogs la alte competiții sportive. Și este de-a dreptul hilar că, fiind recunoscut de la baschet, i se solicitau autografe și poze de la fani în acele momente.
În formă maximă cântărea între 120 și 125 kg, la cei 208 cm care au rămas consemnați oficial în profilul de jucător.
A fost aproape de NBA; selectat pentru o tabără de pregătire cu Atlanta Hawks. Din peste 30 de jucători de colegiu selecționați, la turneul final cu echipa mare au rămas doar 4, printre care și Virgil. Din păcate, Atlanta nu era în căutarea unui jucător mare, de profilul său. Nu s-au legat apele, dar a învățat mult din experiența alături de o organizație realmente profesionistă. După terminarea studiilor avea să ia o altă hotărâre importantă.
Europa, calea profesionistă
S-a întors în Europa și a început cariera cu adevărat profesionistă cu un prim sezon în Germania. Apoi unul în Belgia. În paralel, era poate cea mai importantă voce din echipa națională a României, pentru care a jucat 15 ani, dintre care 10 a fost căpitan. După un alt sezon în Turcia, unde s-a simțit excelent, s-a transferat în Rusia și a zăbovit 4 stagiuni, după care a mai jucat un an în Italia înainte de a se întoarce în România, la Steaua. Pe
lângă uniforma de jucător, tot la Steaua a îmbrăcat în paralel și cămașa de conducător de club, dar recunoaște că e un joc psihic complicat să poți duce ambele fronturi fără să le faci să se încalece neconstructiv.
De la un fost antrenor citire, vorba numai bună pentru juniori: dacă te plictisești la antrenamente, să vezi cum e pe banca de rezerve.
Își amintește cu drag de Rusia, iubește orașul Sankt Petersburg. Recunoaște că pentru un sportiv profesionist, la câștigurile la care are acces, viața în Rusia este minunată. Chiar și atunci când trebuie să te obișnuiești să ai un dozator de vodkă la intrarea în bloc…
Tot în Rusia, în cadrul unei cine festive, a întâlnit una dintre legendele baschetului. Ține minte și acum cum, după ce i-a întins mâna, s-a recomandat: Scottie Pippen. De ce era nevoie, cine nu îl cunoștea pe marele Pippen?… Păstrează la loc de cinste în telefon o poză alături de Kobe Bryant, deși nu îl enumeră printre idoli. De Michael Jordan nu are rost să pomenească, fiindcă-i cel mai bun. Punct! Dar a avut o afinitate pentru Charles Barkley, unul dintre cei mai mari jucători care nu a avut șansa unui titlu de campion în NBA. Felul său de a lupta cu îndârjire a cucerit definitiv.
E un om cerebral, un bun partener de dialog. A știut să-și dozeze excelent energia după retragere. Este căsătorit, are doi copii, iar sportul este piatră de temelie în familia lor. Povestește zâmbind cum după un turneu de streetball, unde fiul său câștigase categoria, iar Virgil se clasase doar pe locul al doilea cu echipa sa, junele era mândru. Și-ar dori ca acesta să urmeze o carieră profesionistă!
Îi plac automobilele, a fost „Friend of Brand” pentru BMW, iar în zilele noastre conduce un BMW Seria 3. Și, dacă pare amuzant că se deplasează cu o mașină relativ mică, se amuză copios că vreme de câteva luni a condus un MINI. Iar contrar tuturor opiniilor, chiar și la cei 2 metri 08 avea loc suficient la volan și se distra teribil cu simpaticul „kart” prin mediul urban.
În zilele noastre coordonează activitatea propriei companii, Sports Hub, și este director executiv CEO Clubs România. Studiile în management își arată utilitatea.
A fondat Sports Hub, companie care se ocupă cu management sportiv și cu activități de creare de identitate pentru sportivii de performanță. E un domeniu neglijat până acum la noi, iar Virgil dorește să profite de toată experiență cumulată peste hotare, mai cu seamă în SUA. Cum își dorește ca, la un moment dat, să aibă putere de decizie la federația de profil, pentru a implementa programe de popularizare a baschetului. Are diplomă de management și două masterate absolvite, e păcat să rămână atâtea cunoștințe neaccesate.
Text publicat în revista 4x4Wheels numărul 31.
