Trei săptămâni în șaua unui BMW R 1250 GS. Peste 3.000 de kilometri între Bogota, Medellin și Cartagena. Din Alpii Cordilieri la Marea Caraibilor. O călătorie într-o țară aflată pe „lista roșie” MAE, dar care demonstrează că lumea nu e nici măcar pe jumătate la fel de rea precum ni se spune la știrile de la ora 5.
Text și foto: Cristian Scutariu
¿Dónde está la biblioteca? și cartelurile. Singurele mele repere legate de destinația din acest an, de Columbia. Primul pentru că rezumă cam tot ce știu exprima în limba spaniolă, al doilea pentru că m-a pus păcatul să fiu fan al seriei Narcos de pe Netflix, fapt care mi-a deformat considerabil imaginea și așa superficială pe care o aveam asupra Columbiei. Nu ajută nici zecile de nedumeriri „De ce acolo? Nu e periculos?” pe care mi le adresează absolut fiecare persoană cu care sunt nevoit să interacționez în planificarea turului meu columbian.
Doar că, fără să bravez, cred că îmi lipsește instinctul de conservare. A fost înlocuit, cândva pe parcursul vieții, cu opusul lui. Mi-am dat seama de lucrul ăsta când m-am urcat prima dată pe o motocicletă BMW GS și am știut că Alpii sau plimbările prin Grecia nu mă vor tenta vreodată. În schimb, m-au tentat sălbăticia Siberiei și pustiul Mongoliei, între altele. Acum, iată, mă tentează rău famata Columbie.
Un R 1250 GS mă așteaptă la BMW Motorrad Bogota imediat după aterizare. Lângă motocicletă Miguel, un ghid care îmi desenează în linii mari traseul. „Ai voie să mergi pe unde vrei, să faci ce vrei, să stai unde vrei, totul dacă eviți unele zone”. Zonele de evitat sunt cele din vestul țării, de la Pacific, dar și jungla din sud, la sud de Bogota. Motivele sunt serioase și au legătură cu subiectul serialului menționat mai devreme.
Altfel? „Columbia e o țară construită pentru GS. Iar oamenii pe care îi vei întâlni te vor face să vrei să te întorci. Du-te pe unde vrei, urcă motocicleta pe orice munte vrei, nu te teme și nu ține cont de alte restricții decât cele impuse de lege. Lasă serialele, lasă-l pe Pablo Escobar, nu te raporta la o realitate veche de 20-30 de ani”. Al doilea sfat, a doua cuvântare cu valoare motivațională.
În linii mari, o călătorie de scurtă durată în Columbia ar trebui să atingă niște zone. Plecând din Bogota, capitala, orice călător responsabil trebuie să ajungă în Ținutul Cafelei. Zona în care columbienii, ajutați de climă, cultivă o bună parte din producția de cafea a întregii lumi. Apoi, zona Antioquia, ținutul cunoscut pentru un alt oraș faimos din motive greșite, Medellin. De la Medellin singura direcție logică e nordul. Spre Marea Caraibilor, spre Cartagena, Barranquilla și satele de pe plajă. De acolo înapoi spre Bogota, prin ținutul central muntos, străbătând satele cu arhitectură colonială. Simplu, nu?
Da, asta pentru că în ciuda a ceea ce îmi imaginam înainte să pun primul pas în Boeingul care m-a dus peste Atlantic, infrastructura rutieră a Columbiei face România de râs. Chiar și fără autostrăzi, Columbia
se prezintă în fața GS-ului meu cu drumuri perfect asfaltate, virajate, care urcă în munți până la 3.500
de metri și coboară, tot șerpuit, în cea mai verde zonă pe care am văzut-o vreodată. Valle del Cocora, lângă Salento, acolo unde cu nici 35 de euro pe noapte îmi găsesc o cameră king într-o finca, o fermă transformată într-un bed & breakfast ca la carte.
Locul perfect pentru relaxare, cu sunetul unui râu de munte pe fundal și cu gazde care oferă servicii din care suplimentează veniturile. Servicii precum vizitarea plantațiilor de cafea, povești despre producerea, culegerea și mai apoi prăjirea cafelei, dar și despre felul în care este ea exportată peste tot în lume.
Medellin, de la sicarios la hipsteri
Legătura dintre Ținutul Cafelei și Antioquia se face tot prin munți. Unii în care se lucrează în permanență la lărgirea șoselei. Pentru că, luat de val și purtat fără probleme de motorul boxer al GS-ului, am neglijat problemele oamenilor normali. Ale șoferilor. Sute de kilometri de drum virajat, prin munți, șosele cu o singură bandă pe sens. Sesizați problema, nu-i așa?
Depășirea camioanelor e aproape imposibilă atunci când ești la volan, motiv pentru care autoritățile lucrează la rezolvarea problemei. Pe două roți e mai simplu, mai ales că și poliția locală, pe motociclete la rându-i, te încurajează să încalci linia dublă continuă pentru a depăși. În situații de vizibilitate bună, desigur. Medellin este un altfel de oraș. Altul față de ce știm din filme. Din capitala violenței s-a transformat într-un oraș modern, cu un centru surprinzător de luxos și cu periferii interesante. Așa cum e cazul Comuna 13 – locul în care a „activat” Pablo Escobar împreună cu armata lui de sicarios – care e acum în mare parte muzeu în aer liber. Turiștii, alimentați de febra Narcos, au năvălit în cartierele mărginașe care alcătuiesc Comuna 13, iar Comuna 13 a livrat. Cafenele, restaurante, hosteluri pentru hipsterii cu mai mult curaj, sute de picturi tip graffti.
Spre nord, adică spre căldură
Nordul e zona călduroasă, oricât de ciudat ar suna asta. De la cele 20 de grade ale Medellin-ului la cele 38 din Cartagena, probabil cel mai cunoscut oraș de la Marea Caraibilor. Și, pentru un călător pe motocicletă, situația nu e complicată doar de temperatură. Drumul, altfel asfaltat impecabil, e drept. Sute, multe sute de kilometri de tocit anvelope doar pe centru, însă cu o ofertă diferită în materie de faună și floră. Plantații de bananieri cât vezi cu ochii în primă fază, traversări de zone în care autoritățile columbiene încă protejează populația indigenă și un final în care totul seamănă a peisaj african, a savană. Iar Cartagena… Cartagena e locul perfect pentru cine vine în Columbia pentru distracție. De orice fel.
Iar acest „de orice fel” e încă aspru condamnat de localnicii care s-a săturat de etichete și dezaprobă lejeritatea cu care turiștii europeni și americani pot avea acces la lucruri ilegale. Din păcate, frumusețea incontestabilă a clădirilor din centrul istoric e imposibil de admirat pe îndelete, într-un exercițiu de evitat obstacole și oferte de „distracții ilegale”.
Marea Caraibilor, varianta autentică
Pentru cine caută atmosfera reală de Caraibe, pentru cine vrea autenticul din toată povestea asta, soluția se numește Palomino. La 300 de kilometri est de Cartagena, spre Venezuela, sătucul e definiția relaxării. Fără construcții impozante, cu plaja virgină „la liber”, cu suficiente crâșme cât să potolească foamea și setea numărului relativ mic de turiști pe care-l poate primi, Palomino e dușul necesar după zilele din Cartagena.
Până și mecanicii de la vulcanizare sunt din altă lume. Pe marginea drumului, cu scule rudimentare și cu țigara-n colțul gurii, murdari pe mâini de la combinația de cauciuc și clei pentru fixarea dopurilor, execută o lucrare de nota zece motocicletei mele care mă anunță că sunt fericitul posesor al unui cui cules de pe drum.
Cel mai frumos sat din Columbia
Drumul spre Bogota, cei aproape 1.000 de kilometri, sunt un exercițiu de răbdare. Aproape fiecare orășel de pe drum e un muzeu în aer liber, un loc în care arhitectura în stil colonial se cere fotografiată. Însă nimic nu se compară cu Barichara. Alintat „cel mai frumos sat din Columbia”, este raiul oricărui posesor de cont pe Instagram. Cu case ridicate acum 200 de ani, sau mai bine, așezat pe un deal care mărginește un canion, cu o temperatură constantă de 25 de grade pe tot parcursul anului, sătucul poate servi drept model pentru țările care au permis localnicilor să masacreze istoria. Pentru că autoritățile columbiene au impus restricții severe celor care vor să locuiască sau să facă turism în casele cu valoare istorică.
Nimic nu se demolează, totul se recondiționează după planuri puse la punct de arhitecți specializați în arhitectură colonială. Nu există tâmplărie PVC, nu există trotuare cu pavele roz și nici uși metalice. Iar Barichara este cel mai bun exemplu de respectare a regulilor. Sunetul evacuării Akrapovic se izbește violent și se amplifică pe străzile pavate conform documentelor istorice care urcă până la biserica veche de unde se vede tot satul, toată valea.
Cu motocicleta parcată, cu o bere columbiană ieftină în mână și întins pe un hamac pictat în culorile drapelului columbian, mă felicit pentru decizia luată. Așa cum ar fi trebuit să mă aștept, cele aproape 25 de zile petrecute în Columbia, cei mai bine de 3.000 de kilometri parcurși pe motocicletă, toate s-au desfășurat fără niciun incident, fără să apară măcar o singură dată sentimentul de teamă. Pentru că, repet ce am fost învățat, lumea reală nu e nici măcar pe jumătate la fel de rea precum ni se spune la știrile de la ora 5.
Text publicat în revista 4x4Wheels numărul 30.
