Probabil că ați auzit de Bugatti. Mea culpa pentru puerilitate. Bineînțeles că ați auzit de Bugatti. Altfel n-ați mai ține în mână această revistă. Ei bine, Bugatti, în esență un nume răsunător ca un turn cu clopot între două piscuri de munte, este în același timp un termen destul de generic.
Veyron e un Bugatti, la fel și Chiron sau EB 110. Ettore a fost un Bugatti, Carlo a fost un Bugatti. La fel cum și Jean a fost un Bugatti – un Bugatti precoce, un geniu copt de mic copil, fascinat de puterea muncii. Un vizionar.
Pe numele lui întreg Gianoberto Carlo Rembrandt Ettore Bugatti, Jean era italian cu numele, francez cu diminutivul – pentru că a crescut în Franța, mutat chiar în primul an al vieții sale în Molsheim, împreună cu familia – și creator de frumos cu mintea și sufletul.
Ca orice minte scânteietoare, Jean nu a fost un copil obișnuit. Interesat mai mult de forfota muncitorilor din fabrica tatălui său, decât de joacă, Jean avea să dezvolte un sens precoce al formelor – ce contragreutate mai bună pentru mintea analitică și talentul ingineresc colosal de care dădea dovadă Ettore? Jean nu era capabil doar să țină pasul cu acuitatea lui Ettore pentru tot ce însemna mecanică. Simultan, creativitatea debordantă îi permitea să îmbrace esența în cele mai alese forme pe care avea să le cunoască industria producătoare de automobile vreme de multe decenii.
Am vrut să sărbătorim cum am știut noi mai bine tot ceea ce înseamnă arta Bugatti și implicit magnitudinea lui Type 57 Ventoux. Numărul mic de imagini așternute pe aceste file este rezultatul direct al acestei dorințe, pentru că Radu Chindriș, unul din fotografii noștri de serviciu, onorează aceste pagini cu o tehnică fotografică veche de câteva sute de ani. Este vorba despre ambrotipie sau fotografia pe colodiu umed, pe suport de aluminiu.
O fotografie are nevoie de 10 secunde de expunere, iar procesul de pregătire și prelucrare – este necesară developarea în camera obscură – durează undeva la 15 minute. 15 minute scăldate în migală și talent. Într-un fel, aceleași valori-cheie cultivate de Bugatti.
În avangarda schimbării
De la Jean a pornit, în 1930, schimbarea, sau mai degrabă revoluția pe care Bugatti avea să o aplice ulterior pentru fiecare automobil. Jean a venit cu ideea dezvoltării unui singur model, care urma să fie declinat ulterior în mai multe variante. Sub acest crez s-a născut și Type 57, undeva în 1934.
27 de ani este vârsta la care Jean era deja un factor major de decizie la Bugatti. Din păcate, nu vom ști niciodată unde ar fi dus compania peste alți 27 de ani.
Cele mai elegante forme pe care avea să le îmbrace Type 57 au răsărit din foile albe de desen asupra cărora Jean stătea aplecat zile în șir: Galibier, sedan în patru uși, Stelvio, decapotabilă, Atalante, coupé, și Ventoux, sedan cu două uși. Galibier, Stelvio și Ventoux au fost botezate după cele mai cunoscute vârfuri ale Alpilor. Dintre acestea, producția caroseriei Stelvio avea să fie realizată de Gangloff, în Colmar, la mai puțin de 60 de kilometri de Molsheim.
Ventoux, la fel ca Galibier și Atalante, a rămas o creație pur Bugatti, căreia Jean i s-a dedicat în totalitate, sub acoperișul atelierului din Molsheim. De aici, aveau să iasă în jur de 800 de modele Type 57, în diferite versiuni, până în 1940 când producția a fost oprită.
Bugatti Type 57 Ventoux, Țiriac Collection
O mână de oameni împing agale o sculptură fluidă, dirijați de o voce scurtă, tăioasă, care îți dă o fermă impresie că a mai trecut de cel puțin o mie de ori prin aceeași rutină. Prima dată îți sare în ochi parbrizul plonjat până la extrem, pentru că ți-ai făcut temele și știi că această scânteie de design este una dintre trăsăturile de marcă cu care a fost binecuvântat Bugatti Type 57 Ventoux.
Aceeași mână de oameni încearcă să pornească motorul, un opt-în-linie de 3.257 centimetri cubi, poleit cu 135 de cai putere. Toată acțiunea se petrece în timp ce tu încerci să tragi adânc în piept toată desfășurarea de forțe structurată militărește, cu pulsul mai ridicat decât al unui hoț în biserică. N-o ia din prima, nici din a doua, dar a treia încercare e cu noroc. Stai, motorul e pornit acum? Nicio vibrație? Niciun țăcănit? Ai vrea să te apropii, dar te temi că simpla ta prezență, umilul câmp electromagnetic generat de corpul tău ar putea dezechilibra acel univers de echilibru mecanic impecabil.
70.532 de kilometri are la bord modelul Type 57 Ventoux găzduit de Țiriac Collection, adunați în 81 de ani.
Ieșit pe poarta atelierului de caroserii Bugatti pe 8 septembrie 1939, modelul Type 57 Ventoux găzduit de Țiriac Collection este unul dintre ultimele zece modele Type 57 asamblate în atelierul Bugatti și unul dintre cele doar 120 realizate în a doua serie de la debutul pe scena Salonului Auto de la Paris, din octombrie 1935. În același timp, acesta intră în categoria automobilelor pe care Jean Bugatti nu a mai apucat să le vadă părăsind atelierul mărcii.
Printr-un scenariu ingrat al vieții, Jean își pierduse viața cu o lună înainte de finalizarea proiectului, pe 11 august, la vârsta de 30 de ani, într-un accident stupid lângă Duppigheim, când încercarea de a evita un biciclist care traversa drumul anapoda l-a așezat pe traiectoria necruțătoare a unui impact fatal cu un copac de pe marginea drumului.
Automobilul în care Jean a părăsit lumea materială, când încă era un copil de geniu din punct de vedere profesional, un Bugatti Type 57G în specificație de curse, cunoscut în cercurile sportului cu motor drept Tancul, e poate cel mai demn tovarăș de călătorie pe ultimul drum al unei minți frumoase. Exact aceeași mașină triumfa în cursa de 24 de ore de la Le Mans, mânată de Pierre Veyron și Jean-Pierre Wimille, în 18 iunie 1939, în miezul verii ce tocmai se încheiase.
Șasiul numărul 57704 era inițial vopsit gri La Baule. Culoarea caroseriei a fost schimbată ulterior în verde oliv, în toată perioada în care modelul a fost utilizat ca vehicul de test de reprezentanța Bugatti de pe Avenue Montaigne 16, din Paris. La interior au rămas aceiași metri pătrați de piele Havane, iar între 1969 și 1971, modelul a fost restaurat complet, inclusiv tot ceea ce înseamnă partea de șasiu și componente mecanice, de marele Henri Chapron.
O poveste cu ouă și cai
Ettore Bugatti și-a bazat compania pe o frază simplă: dacă un automobil construit de mine poate fi comparat cu un altul, atunci nu mai este un Bugatti. Există un singur mod infailibil prin care poți identifica un Bugatti, inclusiv un Type 57 Ventoux sau un Centodieci, fără să fie nevoie să te afli în apropierea lui sau să îl conduci, iar acela e să privești atent grila frontală în formă de potcoavă. Sau de ou?
Este știut faptul că Ettore Bugatti a fost un mare iubitor de cai, nu doar de cai putere, și în același timp un avid colecționar de trăsuri. Trăsurile nu erau străine atelierului Bugatti la începutul anilor 1930, iar Ettore obișnuia deseori să se plimbe călare pe proprietatea companiei, îndemnându-și oaspeții și prietenii să facă același lucru.
Ați putea, astfel, să intuiți că designul rotunjit al grilei unui Bugatti imită o potcoavă. Doar că v-ați înșela. Forma acesteia este inspirată de banalul ou de găină. Ettore a fost influențat foarte mult de tatăl său Carlo, creator de mobilă în stil oriental. Carlo Bugatti iubea formele fluide – o frântură de genă care i-a fost transmisă și lui Jean – și considera ovalul drept forma geometrică perfectă, filosofie pe care Ettore a adoptat-o integral inițial, însă din considerente aerodinamice, avea să o reinterpreteze: grila rămânea ovală doar în partea de sus, iar zona de jos avea să fie dreaptă. De aici asemănarea, foarte pronunțată, de altfel, cu o potcoavă.
Jean Bugatti este exemplificarea umană a unei pastile efervescente. Scăpat în paharul pe care Carlo și Ettore l-au creat prin Bugatti, genialul Jean a reușit să schimbe compoziția din toate structurile companiei. Mereu volatil, mereu țintind spre suprafață, mereu cu un pas înaintea vremurilor, mereu deasupra celorlalți. Un val vertical de bule de aer care ține până azi numele Bugatti în stratosfera producătorilor de automobile.
Text publicat în catalogul RacingWheels numărul 4.
Foto: Radu Chindriș
