Acasă People & Lifestyle Aur: Simona Radiș și Ancuța Bodnar

Aur: Simona Radiș și Ancuța Bodnar

de Radu Gurămultă
0 comentarii

Am fost printre țările cu tradiție importantă la rezultate deosebite la Jocurile Olimpice. Vremurile s-au mai schimbat, medaliile au devenit din ce în ce mai prețioase. Tokyo 2020 a însemnat un singur aur pentru România, opera canotoarelor Simona și Ancuța.

Pe ușile locului în care sunt găzduite ambarcațiunile lotului național de canotaj, la Snagov, tronează frumos simbolul olimpic, cele cinci cercuri întrepătrunse, care pentru majoritatea disciplinelor sportive reprezintă mult. Foarte mult. Tot! La doar două-trei minute după ce am făcut cunoștință, Ancuța, bruneta, concluzionează tăios: trebuie schimbat acolo, să treacă „Paris 2024”. Asta contează acum. Simona a aprobat-o scurt.

M-a frapat, m-a lăsat câteva momente fără grai, căci fetele astea două, în prima zi de cantonament de după bine meritata pauză de recreere, mi-au dat o lecție de mentalitate de sportiv de mare performanță. Un aur olimpic este enorm, însă drumul se întinde poate chiar mai frumos în față.

Bodnar Ancuța, strigată după catalog la școală, undeva în județul Suceava. 21 mai 2012, o zi banală după aparență, importantă în esență, fiind vorba despre o mare sărbătoare ortodoxă. Nu are cum să o uite. După o pauză dintre ore pe care și-a petrecut-o pe o bancă, a venit vestea care a bulversat-o: era așteptată în biroul directorului. Fără alte explicații. Emoțiile s-au risipit atunci când cârmuitorul unității de învățământ avea să-i prezinte Ancuței o doamnă antrenor venită pentru a face o selecție pentru canotaj. La momentul respectiv nici măcar nu știa despre ce era vorba în acel sport.

La ceva timp distanță, în județul Botoșani, un alt director de școală intra într-o clasă de unde, încă de la salut, s-a remarcat Radiș Simona, cea mai înaltă domnișoară. Însoțitor îi era un domn antrenor de la Botoșani, venit pentru a face o selecție… tot pentru canotaj.

De ce? Privind istoria marilor canotori români, foarte mulți își au originile în Bucovina și în nordul Moldovei. E ceva acolo, pe lângă statura impozantă, absolut necesară în acest sport. E spirit de luptător mult, e caracterul care „poate un pic mai mult chiar și atunci când nu mai poate”. Așa a început povestea a două moldovence care urmau să scrie istorie sportivă pentru România.

Lungul drum dinspre casă

Simona fusese curtată în prealabil, dar nu-și mai amintește dacă era vorba despre handbal ori volei; cert este că nefiind atrasă de sport, în general, a refuzat. Nu același instinct l-a avut în cazul canotajului. Ceva, greu de explicat ce, a îndemnat-o să dea o șansă. A știut de la început că urma să plece de acasă, departe, la ceva mai mult de 13 ani. S-a mutat la Snagov, dar prima reacție după cazarea la internatul în care urma să locuiască a fost să sune acasă și să anunțe că se întoarce, că nu-i place.

O provocare sportivă pentru ambele fete ar fi să participe la încă o probă la Olimpiadă, pe lângă cea la care au cunoscut succesul suprem.

Părinții s-au lăsat înduplecați destul de greu să o lase plecată din sânul familiei, iar una dintre condiții a fost să nu se încăpățâneze și să renunțe în orice clipă, dacă nu se dovedea a fi ceea ce-și dorea cu adevărat. Simona era fascinată de perspectiva unui nou început, o provocare aparte, oportunitate de a-și face noi prieteni.

În celălalt județ, părinții Ancuței au avut reacții diferite – mama, sprijinită de bunică, nu și-ar fi lăsat puișorul să plece. Tatăl a fost autorul unei revelații care a fost înțeleasă abia peste ani: te las, ca să nu ajungi să-mi spui vreodată că nu ai devenit campioană din cauza mea…

Simona a plecat la Snagov, Ancuța la Orșova, a brăzdat țara, practic. Amândouă erau înalte, aveau anvergură foarte bună a brațelor, însă nu știau nici măcar să înoate. Au luat-o de la zero, și-au susținut examenul de înot, absolut necesar pentru canotaj, apoi au urmat ani de zile trudiți din plin. Ajungeau foarte rar acasă, în puținele vacanțe și de sărbători. Au lăsat prieteni în urmă, colegi de școală, familii, au lăsat aproape tot de dragul performanței. Drumurile spre casă și dinspre casă au fost lungi. Foarte lungi, mereu…

Ziua medaliei perfecte

În 2015 au nimerit prima dată în aceeași barcă, nu se cunoșteau, efectiv, era un algoritm stabilit de antrenori. Era o barcă de patru sportive. S-au mai intersectat apoi la diverse competiții naționale. Simona reprezenta clubul sportiv Steaua, Ancuța era la Dinamo. În 2019 au fost așezate în aceeași barcă, de două. Rezultatele nu au întârziat. S-a creat, oameni buni, o chimie aparte între moldovencele astea hotărâte.

Au ajuns Campioane Europene, aveau potențial încă de la junioare. Apoi, Vice-Campioane Mondiale. Au fost învinse de barca Noii Zeelande, o altă țară cu tradiție mare pe luciul apei. 2020 ar fi trebuit să fie un an foarte intens, pregătirea centralizată pentru Olimpiada de la Tokyo. După amânarea enimentului cu un an, din cauza pandemiei, stagiunea draconică s-a dublat.

Au ajuns în Japonia, țară de a cărei frumuseți nu au putut să se bucure, existând restricții aparte pentru sportivi, cu o aură de favorite la medalii. Foarte mulți le vedeau câștigătoare la „2.000 de metri, vâsle”. Presiunea asta, pe cât de benefică poate fi uneori, la fel de stresant se poate întoarce împotriva echipajului.

De ani buni, Simona și Ancuța petrec peste 300 de zile pe an împreună, în cantonamente, departe de casă. Aurul are un preț greu de înțeles de noi, ceilalți…

Ziua finalei a debutat cu stângul, complet. La încălzire nu și-au găsit ritmul, pur și simplu „barca nu înainta cum trebuie, nu avea viteză”. Se obișnuiseră să fie întâmpinate de pești care „săreau” pe lângă barca lor, în serii; de data aceea singurul pește întâlnit a fost unul mort. Semn rău! Fetele au superstiții, ca mai toți sportivii mari, au mici ritualuri, concurează cu bănuți norocoși în șoșete. Nervii de dinainte de Start păreau a prevesti ceva deloc fericit. Antrenorul lor era acolo, era trup și suflet; mereu este! Mereu trăiește la intensitate maximă, mereu are grijă ca fetele sale să aibă toate condițiile.

Au pornit cu gândul să dea tot ce e mai bun din ele. Sincronul lor devine proverbial în regim de concurs. Nu au avut timp să se gândească la medalii, aveau o cursă cu propria voință, în primul rând, orice ar fi urmat după era bonus. S-au motivat reciproc și au tras cu o determinare pe care nu o întâlnești des la puștani de puțin peste 20 de ani. Barca din Noua Zeelandă a performat, din nou: locul 2. Medalie de argint. Doar că era barca din care s-a văzut cel mai de aproape echipajul României, trecând primul linia de Sosire cu un avans impresionant, de 4 secunde. Frumoasă revanșă!

Ancuța și Simona, domnițele care și-au dat copilăria pentru un vis, erau acolo unde puțini atleți ajung vreodată, la umbra flăcării olimpice. Imnul inundat de lacrimi a fost urmat de o multitudine de telefoane de felicitare. O fi fost emoționant în barcă, dar cele mai mari emoții din lume, efectiv, au fost în două cămine din Suceava și Botoșani. Acolo s-a trăit intens, tare!

Ancuța și Simona conduc Toyota CH-R, premiile oferite de partenerul COSR pentru rezultatul special de la Tokyo.

Ziua aceea, una dintre cele mai frumoase din viața lor de până acum, s-a încheiat „pompos”: fără oră de culcare, cu o prăjitură servită la miezul nopții și cu băuturi carbogazoase. Excepții! După luni de zile de antrenamente draconice și alimentație atent aleasă, aurul a fost sărbătorit cu suc acidulat. Asta înseamnă înalta performanță, doamnelor și domnilor! Și poate c-ar fi petrecut, măcar un pic, dar din respect pentru colegii care aveau concursuri a doua zi nu au făcut gălăgie. Fair play!

Deocamdată se vede Parisul, acolo e motivația! Bine, lipsește un titlu mondial, dar eu nu cred că pentru mult timp. Vacanța s-a încheiat, drumul de acasă nu mai e la fel de greu, căci trenul a fost înlocuit cu două automobile primite de la Toyota România drept recunoaștere pentru rezultatele deosebite care au bucurat un neam întreg; fetele au revenit la programul în care au 13 antrenamente pe săptămână, câte două pe zi, doar după-amiaza de duminică fiind liberă.

Atunci, dacă mai au vlagă, măcar puțin, preferă să se plimbe sau să iasă la cumpărături. Dar, de multe, ori, până și aceste acțiuni aparent banale sunt sacrificate, după zile în care „bat” apa și câte 25 de kilometri. Aurul e scump, oameni buni, iar aici nu mă refer la cel pe care-l găsești la o trecere de card distanță la un magazin de bijuterii. Nu, ci la cel pentru care ai renunțat la tot, efectiv, pentru a-ți construi un rost în viață. Ancuța și Simona ar trebui să fie exemple într-o țară în care, din păcate, avem probleme în a ne selecta idolii…

Citește și

Lasă un comentariu