O bună parte din pasionații de automobile sunt și vor fi în continuare obsedați de performanță. Mai multă putere, mai mult cuplu, accelerații mai rapide și viteze mai mari – cam acesta este crezul celor care idolatrizează automobilul. Și nu e vorba doar de posesori aici.
Astăzi, producătorii auto se întrec în comunicate care mai de care mai pompoase, își testează mașinile pe Nürburgring înainte de a le lăsa să zburde libere pe piață, ba chiar nu de puține ori aleg să le împingă la limită în goana după timpi cât mai buni pentru un tur pe Iadul Verde. Chiar și cu modele diesel.
Din fericire pentru categoria de oameni menționată mai sus, progresul tehnologic înregistrat de la inventarea automobilului și până în prezent oferă o sumedenie de soluții pentru creșterea performanței, de la caroserii și platforme din fibră de carbon, la turbine, compresoare mecanice, le știți deja.
Mai mult, sosirea electrificării a adus în ecuația performanței un nou jucător: motorul electric. Producători ca Porsche și mai recent Mercedes-AMG au adoptat motorul electric (și bateria aferentă) ca stimulent pentru performanță. Astăzi, un automobil cu două motoare – unul termic, altul electric – este o prezență obișnuită pe străzi, fie că se află acolo pentru extra sportivitate sau pentru a reduce consumul de combustibil.
Cum rămâne, atunci, cu mașinile prevăzute cu două motoare termice? Pentru că ele au existat la un moment dat în diferite forme și perioade, dar astăzi zac uitate prin analele istoriei, ne-am întors în timp pentru a le descoperi.
Și începem cu Alfa Romeo 16C Bimotore
E anul 1935. Pe vremea aceea, Scuderia Ferrari încă era furnizor de automobile de curse pentru Alfa Romeo, iar ideea montării a două motoare pe o mașină de Grand Prix i-a aparținut nimeni altuia decât lui Enzo Ferrari, după ce Scuderiei i-a fost cerut de către Benito Mussolini să construiască o mașină de curse care să-i „bată” pe germani în așa-numita Formula Libre, unde nu existau restricții legate de specificațiile tehnice ale mașinilor.
Pentru că Bimotore era o creație a Scuderiei Ferrari pentru Alfa Romeo, modelul păstra sigla Alfa deasupra grilei, dar afișa în același timp și blazonul Scuderiei de o parte și de alta a caroseriei.
Responsabil pentru proiectul Alfa Romeo Bimotore a fost Luigi Bazzi, în acel moment director tehnic la Alfa Romeo. În puținul timp pe care l-a avut la dispoziție – proiectul trebuia terminat în 4 luni cu o echipă de 30 de ingineri și designeri, Bazzi și-a bazat întregul concept pe un șasiu modificat de Alfa Romeo P3.
16 cilindri, două motoare
Modificările au fost necesare din motive evidente: adăugarea unui al doilea motor nu era o sarcină ușoară, dar Bazzi a dus-o la bun sfârșit. Astfel, Alfa Romeo Bimotore a căpătat două motoare cu 8 cilindri în linie și cilindreea de 3.165 cm3 fiecare. Primul era amplasat în locul obișnuit, adică în fața șoferului, iar al doilea stătea „pitit” în spatele acestuia.
Toată puterea mergea exclusiv spre roțile din spate printr-o transmisie manuală cu trei trepte. Fiecare motor producea 270 CP, deci totalul se ridica la 540 CP, cu puțin ajutor și din partea a două compresoare volumetrice (câte unul pentru fiecare motor). Iar pentru că „setea” celor două motoare își spunea cuvântul, două rezervoare de combustibil aveau să fie montate pe lateralele mașinii. În mod normal, un motor ar fi avut nevoie de un singur rezervor, montat de regulă în spatele șoferului.
Dacă includem în ecuație și faptul că Afla Romeo Bimotore cântărea doar 1.030 kg și putea atinge, teoretic, viteze de 325 km/h, nivelul de testosteron al celui care urma să o piloteze trebuia să fie direct proporțional cu puterea oferită de cele două motoare, o valoare uriașă chiar și pentru competițiile de Grand Prix ale vremii.
Testele efectuate pe autostrada Brescia-Bergamo au arătat că Bimotore era foarte greu de manevrat și controlat cu anvelopele subțiri Englebert folosite de Scuderia Ferrari. S-a încercat, fără succes, schimbarea acestora cu un set de anvelope Dunlop.
Sub supravegherea lui Bazzi, Alfa Romeo Bimotore a fost produs în doar două exemplare. Unul i-a fost dat pe mână lui Louis Chiron – da, acel Chiron, al cărui nume este purtat în ziua de azi de un Bugatti, iar al doilea a ajuns sub comanda lui Tazio Nuvolari.
Chiron și Nuvolari aveau să semneze debutul lui Bimotore pe 12 mai 1935 în Marele Premiu al Tripolitaniei, la Tripoli, pe circuitul Mellaha. Chiron a terminat cursa pe locul 5, iar Nuvolari pe 4. În fața lor s-au clasat alți trei piloți de legendă: Rudolf Caracciola și Luigi Fagioli (Mercedes-Benz) și Achille Varzi (Auto Union).
Două săptămâni mai târziu, Louis Chiron termina pe poziția a doua în Marele Premiu al Germaniei, pe circuitul AVUS din Berlin. Se înfăptuia, astfel, cea mai bună performanță competițională pe care Bimotore avea să o înregistreze vreodată.
Deși Alfa Romeo Bimotore nu putea concura de la egal la egal cu modelele Mercedes și Auto Union pe circuit, cele două motoare îi permiteau să le domine la capitolul viteză maximă în linie dreaptă. Știm asta pentru că pe 16 iunie 1935, Tazio Nuvolari a condus un Bimotore pe autostrada Firenzo-Livorno, unde a atins o viteză maximă de 364 km/h.
Din păcate, cam acestea au fost singurele realizări notabile pentru Alfa Romeo Bimotore, un automobil nebun prin concept, dar al cărei dezvoltare n-a fost complet în zadar, ci mai degrabă o lecție de învățat și de dat mai departe în dezvoltarea viitoarelor mașini de curse ale Scuderiei.
